Cuvântul Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, la pomenirea Eroilor Revoluției Române:

„Deci noi încă suntem în doliu după aspiraţiile pierdute din comunism. Aşadar, nu se vorbeşte despre el. De asta nici nu s-a scris suficient despre comunism, în comparaţie cu nazismul: s-au scris mii de cărţi despre nazism, dar despre comunism doar câteva sute. Se scrie încă rar şi prea puţin. Pentru că e încă dureros”[1]

Este o cinste şi o responsabilitate aparte faptul că Dumnezeu ne-a îngăduit să îi comemorăm, prin rugăciune, pe martirii Revoluţiei din Decembrie 1989, pe cei cărora le datorăm bucuria de a ne trăi nestingherit credinţa şi libertatea ca dar nepreţuit al persoanei umane.

Văzduhul României înţesat de răul tiraniei zdrobitoare a diavolului ideologiei comuniste a fost pentru prima dată exorcizat, la modul public, prin strigătul, plin de duhul credinţei în Dumnezeu, al tinerilor care au rostit, cu toate viscerele lor, rugăciunea Tatăl nostru, ca o formă de recunoaştere a adevăratei filiaţii pe care o are omul, cea de fiu al lui Dumnezeu, nu al vreunei ideologii ucigătoare de suflet.

Rugăciunea lor coincidea cu mărturisirea adevărului şi eliberarea totală de minciuna unui partid, care a avut pretenţia luciferică de a-L substitui pe Dumnezeu. Hristos ne spune în Evanghelia Sa: „Veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).

Din păcate, noi încă nu am metabolizat, cu toată fiinţa noastră şi în toate ungherele societăţii româneşti, acest duh de mărturisire al adevărului şi eliberarea de minciuna comunismului.

Unii nostalgici ai vremurilor de întuneric ai acestui neam încă mai au curajul iraţional să spună, fără nicio mustrare de conştiinţă şi afectaţi de anxietate ideologică, că „înainte a fost mai bine”. Acest „înainte a fost mai bine” este echivalent cu a spune următoarea frază blasfemiatoare: „nu valoarează nicio ceapă degerată jertfa tinerilor din Decembrie 1989”. Sau mai concis, nostalgia comunismului e nostalgia crimei.

Deci, preferăm să rămânem tot în minciună, amăgind generaţia de tineri postdecembrişti că iadul comunismului a fost, de fapt, paradisul instalat pe pământ. Părintele André Scrima, într-un eseu despre „impactul comunismului” asupra Bisericii, avea să spună răspicat: „În cadrul ideologiei comuniste, propaganda nu e doar o minciună sistematică, o distorsiune a faptelor, repetată în mod stăruitor pentru a o face acceptată şi a deveni un fel de realitate subiectivă, dacă nu chiar obiectivă. Comuniştii sunt sinceri numai atunci când mint, niciodată nu sunt mai convinşi că spun adevărul. (…) De fapt, comunismul este un eşec dacă îl judecăm după propriile lui promisiuni: a promis o viaţă materială mai bună, cea mai bună; dar a adus-o pe cea mai rea”[1].

La 33 de ani de la căderea „cortinei de fier”, ca să folosim deja o sintagmă celebră a lui Winston Churchill, rostită în 1946, se cade să ne debarasăm total de această minciună a comunismului, dar şi de „stafia” acestuia, conform unei metafore atât de dragi lui Karl Marx[2].

Comunismul a ucis, în mod premeditat şi bine orchestrat, nenumăraţi oameni. Acolo unde s-a instalat, nu a făcut decât să ridice nişte citadele ale morţii. Stafia acestui regim încă bântuie lumea şi este întreţinută de minciuna propagandei că totul a fost minunat şi mult mai bine decât ceea ce trăim noi acum. Slujitorii acestei stafii sunt toţi negaţionioştii de serviciu ai unui regim ateu şi antiuman.

În această zi de o importanţă simbolică incomensurabilă, ca cea de astăzi, unii încă ţin „doliu” după regimul apus şi nu rostesc „niciun cuvânt – aşa cum realist se exprimă Thierry Wolton – despre dictatura nevoilor care atâta vreme a redus popoare-ntregi la o dependenţă totală, nici despre tâmpirea minţilor prin care cetăţenii «socializaţi» erau împiedicaţi să gândească pentru a se supune, nici despre asasinarea culturii (inclusiv a tuturor artelor şi ştiinţelor) în numele «realismului socialist», nici despre pretenţia de a construi un «om nou», formatat de la naştere până la moarte de partidul-stat atotputernic”[3].

Prin urmare, aşa cum considerăm că este natural să nu existe un „doliu al nazismului”, la fel nu ar trebui să existe un „doliu al comunismului”, adică să plângem după el şi să devenim slujitorii acestei stafii înfricoşătoare, care se hrăneşte cu minciuna despre această ideologie totalitară. Apelul lui Alexandr Soljeniţîn, rostit chiar cu o zi înainte de a fi arestat şi exilat pe 13 februarie 1974, devine mai mult decât necesar: „să nu trăim în minciună (…). Niciodată un lucru nu se va desprinde de noi de la sine dacă noi toţi, în toate zilele, îi vom acorda importanţă, îl vom ridica în slăvi şi îl vom consolida, dacă nu ne vom îndepărta chiar de punctul său nevralgic. De minciună[4]”.

Consider că autentica cinstire a martirilor Revoluţiei din Decembrie 1989, pe lângă rugăciunea pentru odihna sufletelor lor în Împărăţia lui Dumnezeu, constă şi în faptul de a ne decupla, în mod radical şi definitiv, de minciuna comunismului prin schimbarea mentalităţii şi prin iniţierea unei legi similare cu cea prin care e interzis fascismul, şi anume o lege care să interzică comunismul, „organizaţiile şi simbolurile cu caracter comunist, precum şi promovarea cultului unor persoane vinovate moral de crime în perioada regimului comunist”.

Veşnică odihnă şi recunoştinţă tuturor celor care, prin credinţă şi curaj, au luptat împotriva acestui flagel cumplit al secolului al XX-lea. Dumnezeu sa-i ierte şi să le facă parte de lumina Sa necreată.

Părintele Episcop Ignatie al Hușilor
[1] Thierry Wolton, Reflecţii despre comunism ca religie politică (dialog realizat de Cristian Pătrăşconiu), în „România literară” 30/2022, p. 15.

[2] André Scrima, Ortodoxia şi încercarea comunismului, traduceri de Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu şi Miruna Tătaru- Cazaban, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, pp. 225-226.

[3] Karl Marx şi Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere (IV), Bucureşti, Editura Politică, 1958, p. 465: „O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului”.

[4] Thierry Wolton, Negaţionismul de stânga, traducere din franceză de Georgeta-Anca Ionescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2019, p. 81.

[5] Alexandr Soljeniţîn, Revoluţie şi minciună, traducere, prefaţă şi note de Cecilia Maticiuc, Bucureşti, Editura Univers, 2019, pp. 11, 15.

Text preluat de pe episcopiahusilor.ro