Crăciunul are, totuși, legătură cu Nașterea lui Hristos
În grade diferite, resimțim cu toții distanța, umplută progresiv de vid spiritual sau efemere surogate de bucurie, dintre noi și miezul evenimentului descinderii concrete în lume a Creatorului ei.
Eveniment stocat în memoria celei mai mari părți a omenirii, metabolizat în cultura și civilizația acesteia.
Creatorul Universului, aflat încă în expansiune după „primul impuls” primit prin Cuvântul care l-a adus la existență din nimic, a îmbrăcat trup omenesc, devenind unul dintre cei ce au trăit pe planeta Pământ, intrând adânc și definitiv în istoria ei pe care a despicat-o în două: înainte și după Hristos. Unindu-i simultan pe toți oamenii prin înfierea lor ca fii și fiice ale Tatălui ceresc.
Mai conștientizăm, oare, că sărbătoarea Crăciunului există doar pentru că acum aproximativ 2000 de ani, undeva în Iudeea stăpânită de romanii lui Octavianus Augustus, condusă aprig prin Irod cel Mare, într-o localitate numită Betleem, existentă și azi, Părintele atotputernic al existenței tuturor „celor văzute și nevăzute”, s-a născut ca prunc fragil și vulnerabil, deschizând ochii, clipind uimit, trăgând prima gură de aer pământesc în pieptu-i mic, scâncind, gângurind?
Un prunc numit Iisus. Mai târziu și Hristos. Profețit chiar primilor oameni seduși de marele, întunecatul Acuzator al Domnului și al lor, apoi recurent și uluitor de exact unui întreg popor, iar prin acesta altora profund diferite spiritual de el („Cel ce este” vs idoli și zei).
Nașterea Luminii în bezna spirituală a umanității căzute în timp, bâjbâind după Cel presimțit, (in)conștient dorit. Confundat, căutat. Întâlnit, ne-recunoscut.
Oamenii iubeau mai mult întunericul decât Lumina.
Ca și azi.
N a ș t e r e a Sa, v i a ț a Sa, scânteind de cuvinte și fapte ce nu păreau fi ale unui om, finalmente țintuită barbar pe o cruce, Î n v i e r e a Sa, abia ea copleșitoare și năvalnic izvor de credință, ele nu au putut / nu pot fi ignorate. Doar inept negate, doar laș evitate, doar persecutate.
Mai putem trăi „ca și cum” El nu ar fi venit pe Pământ? „Ca și cum” nimic din toate nu s-ar fi întâmplat? Cu ce preț?
Nu vorbim nici pe departe suficient despre onorabilitatea credinței, a încrederii acordate Lui. Despre faptul că aristocrat cu adevărat este doar omul cu viață lăuntrică. Despre creditarea („credere”) Celui nevăzut, care pare scandalos de absent și falimentar în mijlocul suferințelor ce ne induc sentimentul tragic al vieții.
El, Oaspetele tăcerii.
Cum ne modifică faptul Întrupării simțirea, gândirea, relațiile cu ceilalți, viața? Mai simțim vreo adiere a trecerii Lui printre noi? Îl mai căutăm printre cei vii?
Putem încerca să ne răspundem într-un sincer solilocviu, deși doar Cel prezent în taina din Taină ne poate cu adevărat asculta, înțelege, ierta.
Mai înțelegem ce este sărbătoarea? Ne mai amintim gustul sensului care o străbate și sentimentul inefabil al împărtășirii din el?
Mai înțelegem că putem ieși real din durata temporală obişnuită (cronos) și pătrunde într-un timp reactualizat de sărbătoarea însăși (kairos), devenind astfel c o n t e m p o r a n i cu Cel sărbătorit? Conștientizăm că doar trăind astfel sărbătoarea, nu altfel, evităm o repetiție monotonă a unor acte cultice la care riscăm să participăm formal, ritualist, nimic simțind, nimic primind?
Când referința pentru sărbătoare nu mai e Evanghelia, ci cartea de bucate, programul filmelor de la mall sau oferta turistică cu destinații exotice, cât de aproape mai suntem de adevărul sărbătorii, cât de adecvați la realitatea ei?
Când ne așezăm la masa de Crăciun, ne mai fuge măcar gândul la Oaspetele nevăzut, Cel care de fapt ne adună împreună și Căruia, cândva, I se păstra alături un loc aparent gol? O intensă, consistentă absență.
Golul. Doar el poate fi umplut.
Încercăm să compensăm dăruind. Negândindu-ne la darurile magilor, la simbolul și Destinatarul lor. Dăruind, mărturisim. Dăruind, dobândim. Chiar dacă ignorăm simbolul (care re-unește) în favoarea „valorii” (financiare) care smintește.
Ca oameni conștient religioși, realiști, întrucât credința include, nu exclude gândirea, „contemporani” cu El, nu ca bigoți agățați de o stearpă credință magică, devenim capabili să înţelegem că fiecare clipă e o șansă prin care avem posibilitatea să transfigurăm prezentul efemer în veşnicia pentru care am fost creați, spre care lăuntric suntem orientați.
Putem valoriza, nu doar irosi timpul, „clipa cea repede ce ni s-a dat”. Ne mântuim în timp, nu în afara lui. Clipă de clipă.
Cu gândul la C/celălalt.
Venirea Sa la noi. Ceva atât de important, încât menirea noastră cea mai înaltă devine aceea de a (re)găsi sensul timpului dăruit de Dumnezeu. Timp în care să se formuleze răspunsul nostru liber la chemarea Lui iubitoare.
El stă la ușă și bate. I-am putea deschide.
Ne-am putea bucura cu adevărat.

Postare preluată de pe pagina de Facebook a lui Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române