Cum interpretați declarațiile Papei Benedict al XVI-lea pronunțate în enciclica „Deus caritas est”?
Mă bucur că-mi cereți să pomenesc această meditație filozofică profundă asupra naturii iubirii în amurgul modernității, unde autorul polemizează subtil cu Nietzsche, Marx și Freud, propunându-ne să redescoperim definiția ioaneică: „Dumnezeu este iubire”. Dezbinarea dintre „eros” (dragostea posesivă) şi „agape” (dragostea oblativă) caracterizează foarte bine ignoranța timpului nostru. Oamenii care n-au primit o formare spirituală temeinică pot cădea pradă cinismului ateu sau urii religioase.
Credința creștină trebuie, deci, înțeleasă ca motor al iubirii și combustibil pentru virtutea speranței, mai ales atunci când sensul vieții pare cu totul pierdut. Pe urmele lui Augustin din Hippona, episcopul Romei descifrează misterul iubirii din perspectiva relației dialectice între chemare și răspuns, între libertate și responsabilitate. Răposatul Benedict al XVI-lea a înțeles că falimentul iubirii interpersonale produce nu doar eșecul familiei instituționale, ci și fragmentarea, atomizarea sau tribalizarea societăților noastre occidentale.
Ce este unic în experiența teologică a iubirii?
Creștinismul e religia iubirii, nu o ideologie a resentimentului egalitar. Nouă nu ne este permisă nici ura platonică față de aproapele. Ce diferență uriașă între ședințele de partid ale marxiștilor și cina euharistică celebrată într-o mănăstire benedictină! Iubirea este nu doar un sentiment, ci un eveniment care îți interpelează întreaga ființă. Ontologia trinitară a creștinismului afirmat la Niceea (325) fixează noțiune de relație în chiar inima misterului Dumnezeirii. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt mereu uniți și nedespărțiți prin lucrări, însă diferiți prin modul de a fi (în limbajul capadocian: τρόπος υπάρξεως).
Sub raport antropologic, experiența raptului erotic îți adresează necontenit aceeași întrebare: de ce mai degrabă eu decât altcineva? Iubirea, așadar, este revelatoare de sens. To be or not to be? Poftele cărnii sunt simple iluzii sau proiecții fantasmagorice, precum visele pigmentate ale adolescenței. Iubirea autentică te invită să ieși din singurătatea onaniei pentru a confrunta alteritatea. Dragostea chiar cere un răspuns explicit iar opțiunea îndrăgostitului nu poate fi decât definitivă și definitorie. Persoana iubită nu vine niciodată singură în viața mea: ea aduce cu sine nu doar un set de relații, dar și „promisiunea infinitului, a veșniciei”, așa cum spune Papa Benedict al XVI-lea.
Nu datoria față de cetate, imperiu, revoluție sau clasa muncitoare, nici logica oarbă a reproducerii speciei nu pot constitui temeiul sacru pentru unirea matrimonială. Doar unicitatea Celuilalt, singura capabilă să mă surprindă printr-un act gratuit de alegere personală și dăruire de sine, construiește matricea familiei umane.
Există o opoziție structurală între eros și agape?
Opoziție nu, complementaritate da. Iubirea e imaginea perfectă a pământului făgăduinței. După experiența irosirii și a dezbinării interioare, după consumarea eșecului sentimental și după tragica sfâșiere lăuntrică a sufletului netocmit și gol, războiul dintre inimă şi minte lasă loc experienței păcii. Dragostea ne odihnește în spațiul deplinei libertăți.
Să cauți frumusețea exterioară, lipsit de licărul conștiinței: iată tentația lui Adam. Să-ți vinzi trupul pentru a obține bani și avantaje profesionale: iată capcana Evei. Pervertită și alienată, iubirea comercială sau „erosul turmentat” devin un produs vandabil pe o piață a poftelor drăcești („res” nuda quam emi licet vendique, spune textul latinesc al meditației Papei Benedict al XVI-lea). Omul se transformă, așadar, într-o marfă lipsită de demnitate, având doar valoare de schimb. Demonismul depersonalizează, exploatează și denaturează iubirea carnală. Doar sufletul îmblânzit prin har divine iese din logica pieței și biruie monologul satisfacției de sine. Dacă eros era odinioară capricios, pofticios şi neputincios, sufletul e repatriat prin logos în pământul făgăduinței numit agape (sau caritas).
E adevărat: narcisismul firii căzute – afirmat prin mofturi zgomotoase, pofte iraționale sau acțiuni arbitrare – tulbură mereu bucuria însoțirii cu Celălalt. Omul mândru e nemulțumitor și arareori recunoscător. Prin rugăciune și dialog, șlefuirea reciprocă a partenerilor poate înălța iubirea acolo unde-i este locul. Soții îndemnați de Înțelepciunea divină își ușurează conviețuirea atunci când își propun restaurarea soclului Iubirii celei dintâi.
Există o diferență între legământul marital și raportul contractual stabilit de către doi oameni de afaceri? Creștinismul (religio nova pentru romani) a așezat iubirea conjugală deasupra loteriei mărunte a calcului comercial sau a hazardului chimic. Căutând să dea noțiunii de nuntă un înțeles spiritual – mai ales prin acceptarea „Cântării Cântărilor” ca parte a canonului biblic –, primii teologi ai Bisericii au transformat căsătoria într-o experiență sacramentală, superioară oricărui accident biologic sau bricolaj social.
Binecuvântarea nupțială nu este doar medicamentul oferit celor bântuiți de legiunea demonilor desfrânării, cum sugerează prima epistolă către Corinteni (capitolul 7). Mariajul e un act martiric, menit să demonstreze lumii doar anduranța dragostei și posibilitatea concretă a legământului între doi străini care devin intimii casei lor. Ceea ce YHWE a făcut pentru Israel, fiecare bărbat poate realiza pentru femeia lui: să iubească loial, jertfelnic și statornic. Dragostea își asumă „un exod permanent din eul închis în sine însuși spre eliberarea sa în dăruirea de sine și, în felul acesta, spre descoperirea de sine însuși, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu.”
Analogia iubirii propune, așadar, un paralelism între lucrarea Providenței divine și dragostea soților. Vocabularul iubirii roditoare și, deci, heterosexuale alimentează un rezervor de metafore comentate de exegeții Bisericii, de la Origen și Grigorie de Nyssa până la misticii occidentali ai Evului Mediu târziu. De ce? Pentru că dragostea presupune o stare de veghe, grijă, încredere, duioșie, vigilență, deschidere, așteptare. Miezul apofatic al acestei experiențe nu poate fi comunicat conceptual, ci doar cu instrumente literare.
Empiric vorbind, partenerul ne dezamăgește mereu: este fie indiscret, fie impulsiv, lacom, cheltuitor, mărginit intelectual, trândav, orgolios, imatur, ipohondru, indecis, clevetitor. Toți greșim în raport nu doar cu soțul ori soția, ci față de însuși darul Iubirii, care ne scoate din mrejele mediocrității. Dragostea vine mereu cu un surplus al făgăduinței iar toate restanțele vieții conjugale, adică așteptările neîmplinite de soți, rămân să fie consumate la banchetul eshatologic, alături de Mirele-Hristos și Mireasa-Biserica.
De ce am pierdut înțelesul mistic al iubirii?
Pentru că am redus omul la sex și creier. Atât hedonismul devorator (un eros fără logos), cât şi intelectualismul searbăd (un logos fără eros) reprezintă piedici în calea înțelegerii tainei însoțirii, ex profundis animae. Teologia contrazice atât fatalitatea eșecului romantic, cât și egoismul pragmatic și parcursul individualist lăudat de Jeremy Bentham sau John Stuart Mill. Creștinismul propovăduiește comuniunea liberă și responsabilă între persoanele îndrăgostite, așadar va deplânge infidelitatea și duplicitatea legăturilor adulterine, invitându-ne să aprofundăm mistica limbajului nupțial.
„Eros trebuie să se maturizeze și să ajungă la adevărata sa măreție”, spune Joseph Ratzinger. Semnele circularității – cununa mirilor sau inelul alianței – nu indică blocajul sau repetiția, ci reamintesc infinitele potențialități ale Iubirii divine care se actualizează-n povestea fiecăruia dintre noi. De la dragostea înțeleasă ca aventură adolescentină se poate ajunge la experiența sfințeniei prin ascultare, abnegație și dăruire de sine. Cuantificarea oricăror merite individuale e periculoasă periculoase, întrucât contabilitatea ucide comuniunea.
În ce fel iubirea idolatră poate deveni o experiență iconică?
Să spunem din capul locului că toate vedetele dezamăgesc pentru că divinitatea lor e îndoielnică. Iată o temă actuală: platformele social-media operează ca fabrică de bani pentru acționari și ca fabrică de idoli pentru utilizatori (și pentru toată industria produselor cosmetice).
Dar ce este un idol, filozofic și teologic vorbind? O lectură fenomenologică îndatorată profesorului Jean-Luc Marion (membru al Academiei franceze) ne spune că estetismul oricărei forme de idolatrie erotică, religioasă ori politică fixează atenția noastră asupra unui obiect aparent intangibil, irezistibil, ba chiar și sublim. Așa apare și tentația șarlataniei sentimentale.
Mizând pe splendoarea vizibilului, idolul râvnește la atributele consacrate tradițional sferei divinului (de unde și omniprezența divelor în televiziune sau cinematografie). Icoana, în schimb, nu se lasă privită și consumată, ci ne privește, dar fără să ne strivească. Hristos-Pantokrator, așadar „chipul Dumnezeului nevăzut” (Coloseni 1, 15), își contemplă ucenicii și îi binecuvântează, ca-n momentul Înălțării Sale la cer. Privirea curată realizează, așadar, un transfer pe verticala iubirii: dacă idolul ține toată atenția pentru sine, icoana trimite mereu către un Celălalt transcendent (soțul către Hristos și soția către Biserică).
Când nu-ți propui să fascinezi ori să furi privirea celorlalți, ci mai degrabă să te oferi ca dar al lui Dumnezeu în relația cu Celălalt, atunci chipul tău va căpăta calități iconice. Te spune fața cum ți-e viața, iată vorba unui duhovnic transilvănean. Dacă privirea nesățioasă ar vrea să înghită, ochii blânzi vor să contemple invizibilul prin vizibil. Idolul consumă, icoana dăruiește; idolul profanează iubirea, icoana o consacră; idolul acceptă prostituția sacră, icoana celebrează doar liturghia. Într-un cuvânt, adevărata dragoste nu se găsește la colțul străzii, ci face mereu drumul inițiatic (sau, altfel spus, pelerinajul sfânt) către altar.
Text semnat de Mihail Neamțu și preluat de pe AICI
