Am intrat într-o sală de jocuri de noroc pentru a treia oară în viața mea și mi-a plăcut mult!
Cu șapca întoarsă, cu un cercel d-ăla de se putea pune fără să ai gaură în ureche și cu țigara în gură, loveam de zor tasta start a aparatului American Poker.
„Dar dă, mă, ceva, băga-mi-aș p… în mă-ta de aparat!”.
Aveam vreo 14 ani și eram atât de prost încât înjuram de mamă o cutie de lemn cu un monitor care era proiectată să îți ia banii, nu să ți-i dea.
Măcar nu jucam pe banii mei, ci pe ai unui vecin cu părinți mai cu dare de mână. Nu că aș fi avut eu vreun ban.
Păcănelele astea erau amplasate într-un bazar plin cu chioșcuri metalice, foarte urâte, care adunau acolo toată pleava societății.
Bazarul, situat lângă Autogara 3, era așezat pe acel spațiu de un foarte fin strateg, căci pe acolo treceau zilnic, în drumul lor spre muncă, mii de muncitori ai uzinelor Tractoru, Rulmentul și Hidromecanica, iar mulți dintre ei opreau atât la dus, ca să „semneze condica” sau să „regleze jocul”, cât și la întors, ca să consemneze încă o zi de muncă încheiată.
La ora 15, când ieșeau de la uzine, suna o goarnă care se auzea în jumătate din Brașov. Nu știu ce rol a gândit pentru ea cel care a conceput-o, dar știu cu siguranță că goarna aia făcea toți copiii să intre în case, să se apuce de lecții ori de ceva treabă prin casă, părând că așa și-au petrecut toată ziua și nu la fotbal pe stradă.
Distras de zgomotul din bodegă sau prea concentrat la aparatul care „nu-mi dădea nimic”, nu am auzit goarna care m-ar fi făcut să o tai de urgență acasă.
Chiar când îi ceream aparatului să dea ceva, tot printr-o înjurătură, am simțit o palmă grea pe ceafă, iar când m-am întors, am simțit că-mi sare inima din piept. Era tata, abia ieșit de la uzină, căruia vreun sifon îi spusese că sunt acolo, deoarece el nu intra niciodată unde erau păcănele.
Dar la cum îl cunosc, nu m-ar mira nici să fi intrat acolo doar ghidat de vreun simț pe care l-a avut cu noi toată viața, ori de câte ori încercam să-l păcălim.
Drumul până acasă nu vi-l descriu, dar ar putea fi considerat repriza întâi, urmată de repriza a doua de acasă.
Pentru economie de cuvinte pot spune că la 20 de ani distanță de la evenimentul cu păcănelele, mascat și înarmat până în dinți fiind, când am intrat într-o sală de jocuri, nu pentru a juca, ci pentru a sălta pe cineva, când am văzut aparatele alea, m-au luat transpirațiile.
Postare preluată de pe contul de Facebook al lui Marian Godină, polițist
