O formă de subordonare, sau de ce s-au supărat unii oameni că nu mai sunt casieri la supermarket. E posibil că cine s-a supărat are nevoie de mai mult sex?

Privit din spațiu, comportamentul oamenilor poate părea, spre deosebire de alte specii sociale, foarte ciudat.

Nu suntem singurii care folosesc delegarea în muncă, nici ocuparea unor poziții specifice în grup (trib, haită etc). Ierarhiile în regnul animal sunt fascinante, începând cu lupii și terminând cu balenele orca. Rangul, gradul, elasticitatea structurii asigură șanse de supraviețuire membrilor și asigură teritorialitate, înlesnirea accesului la hrană și ocrotirea puilor.

Mai mult, nu suntem singura specie care stochează hrană, care își face provizii sau care instrumentează un demers oarecare pentru redistribuția nutrienților.

Unul din comedianții mei favoriți, Ismo, are un skit despre delfini. Cum că sunt foarte inteligenți (și sunt), au creiere cel puțin la fel de competente ca oamenii (ceea ce pe alocuri au), deci ar putea să construiască o civilizație. Singura problemă e lipsa degetelor. Spune Ismo ”pot să-mi imaginez un delfin care-i spune altui delfin hey! Am o super idee pentru un roman!”…după care dă neputincios din înotătoare.

Lăsând gluma la o parte, întreg universul de relație și subordonare este – biologic – modulat și influențat de-o galerie de hormoni, substanțe și circuite neurologice care-ți oferă pauză.

Pornirile noastre sociale de afiliere, de atașament, de coagulare empatică se intersectează, previzibil, cu nivelurile unor hormoni implicați atât în reglarea stress-ului (cortisol), dar și comportament sexual (estrogen, testosteron), modularea acestuia și lactație (prolactină, oxitocină), respectiv – chiar dacă nu te-ai aștepta – o peptidă curioasă numită vasopresină, sau hormon antidiuretic.

Cele din urmă, oxitocina (un hormon empatogen) și vasopresina sunt implicate în ciclul reproductiv la om, pornirea atât discriminată cât și indiscriminată de-a îngriji un copil, dar și alegerea partenerului sexual.

Ce e particular la aceste neuropeptide e că, pe cât de mult facilitează legătura în interiorul grupului, pe atât de mult pot interveni în agresivitate/ ostilitate față de membri considerați a fi non-grup. Relația dintre soacre și vasopresină, găsesc, e un subiect de cercetare vast ne-explorat.

Ce are asta de-a face cu casierii? Să luăm, bunăoară, secvența: omul merge în vizuina unde sunt stocate nuci. Omul ia nuci din vizuină. Omul trebuie să desfășoare un ritual social relativ complex prin care pune nucile, în vizuină, într-un recipient, după care – ce să vezi – omul își dă (!!!!) nucile unui alt om, care le zdrăngăne într-un fel anume, adună nucile respective într-un alt recipient și i le dă înapoi (!!!!) celuilalt. Nu doar că nu păstrează nicio nucă pentru el, dar i se și subordonează. Mai târziu, fără doar și poate, și casierul va intra într-o vizuină similară de unde ia nuci.

Au și casierii casierii lor.

În lanțul trofic astfel de poziții sunt critice pentru infrastructura unei civilizații. Bunăoară la om, ca o comunitate să ”meargă”, să ”funcționeze” ai nevoie de gunoieri, de instalatori, de tâmplari, electricieni, fierar-betoniști, brutari, măcelari, femei-motostivuitoare (ca să citez un fost ministru). Nu e doar meseria. Aflăm că e omul care face meseria. Intră brusc în conversație dispariția omului, progresul tehnologiei și interjecția digitală.

La început e amuzant. Îmi aduc aminte de primul nostru telefon ”fix”. Am dat numărul cunoștințelor, am început o agendă telefonică în care notam numărul tuturor cunoștințelor. Într-o bună zi maică-mea a adus un ”robot” telefonic, de fapt un casetofon cu o mini-casetă care trebuia să înregistreze mesaje după mesajul ”bip”. Era spectaculos. Era visul american. Cum-necum n-a funcționat niciodată. Nimeni nu lăsa niciun mesaj. Fără să generalizez, dar am aflat cu ocazia asta că acelei generații, crescută în comunism, pesemne că nu-i plăcea să fie înregistrată. O vedea ca pe-o formă de subordonare.

Oricând am verifica statisticile companiilor de telefonie, în zilele noastre, vom afla că românii nu folosesc la fel de intens mesageria vocală precum alte nații. Noi scriem mesaje text. Folosim aplicații pentru lungi epistole. Audio? Mai puțin.

La fel cum, în relația cu magazinul, cu locul de unde procurăm hrană, avem nevoie de contact uman. Vrem să dominăm procesul de achiziție a hrănii. E un exercițiu de putere și expresia victoriei împotriva restriștii, vicisitudinilor vieții și umilința socială latentă: privește acest coș! Este plin cu cumpărături! Am pus în el suficientă mâncare, băutură, zahăr ulei și hârtie! Și-am aruncat și niște detergent de vase pe la fund. Iar tu ai să-mi dai toate aceste obiecte, ai să le pui în plase, și apoi am să-ți arăt că am bani, ba chiar și bonuri valorice. Iar tu, un umil casier, nu poți face nimic despre asta.

Cui să te mai arăți, cui să te mai lauzi dacă n-ai să mai interacționezi cu un om, cât cu o mașină?

Pune acest obicei în legătură cu alte comportamente sociale aparte la noi. Spre exemplu nunțile cu dar strigat, unde cât de sărac să fii și tot trebuie să arăți opulență. Sau dedicațiile muzicale din anumite comunități unde artistul, cu cât e mai bun, cu atât e mai ”lovit” suav și dulce cu bancnote. Bacșișul, recompensa informală sau (se vor enerva poate unii) ”lăsați domnule doctor, e pentru plăcerea mea! Nu, insist, vă rog frumos, mă supăr și nu mai vin niciodată la dumneavoastră! (păi nu mai veniți atunci, ce, eu sunt bolnav?) Și nici tratamentul nu-l mai iau (zău?). Subordonare din nou.

Sunt toate stigmate ale traumei sociale pe care am îndurat-o, care rămân filigran în fibra noastră culturală.

Drept urmare dați-ne casierii înapoi. Avem nevoie de casieră. Ne ajuta cu nevroza noastră, cu stima scăzută de sine, să fie cineva căruia să-i arătăm o minimă prosperitate. Un coș plin. Niște pungi cu pufuleți, chips și cafea de bună calitate. Poate o marcă de bere mai acătării.

Era un banc sec cu un iepuraș care vine la cofetărie și întreabă: ”aveți cuie?”

Frustrarea, exasperarea vânzătorului, șmecheria iepurașului fac deliciul poantei. Mai nimeni nu se întreabă ”de ce”. Răspunsul e: ”din același motiv din care azi plângem după casieri”.

Postare preluată de pe contul de Facebook al lui Gabriel Diaconu, psiholog