În Republică se va vorbi de-acum româna, dar nu aceea la care vă gândiți
Acum, că puterea de la Chișinău a convins parlamentul moldovean să legifereze că limba oficială a țării este „limba română”, s-au repus în mișcare vechile tectonice ale naționalismului moldovean și ale naționalismului român, terminate la capete cu unioniști, europeiști, rusofili și moldoveniști. Despre acestea nu mă voi exprima aici, căci a mea contribuție ar fi minimă. Spun doar că, lingvist fiind, nu pot să nu fiu decât mulțumit când văd că un legislativ ia o hotărâre corectă: varietatea de limbă română din Republica Moldova este limba română și nu limba moldovenească. Cred că e visul oricărui cercetător: să vadă că rezultatele muncii lui sunt validate de elita politică. Doar că știu că nu e deloc așa. De fapt, decizia de a numi acum limba din Republică cu termenul „română” este una politică, deloc interesată la teoriile lingviștilor, exact așa cum înainte de aceasta termenul „moldovenească” nu apăruse deoarece politicienii de la est de Prut încuiaseră Gramatica Academiei în beci, ci tot dintr-un calcul politic. Ca și atunci, dezbaterea de dincoace de Prut ratează întâlnirea cu subiectul mare: dacă am convenit, fiindcă chiar așa e, că în Republică numele limbii e „română”, atunci ce fel de română se vorbește acolo și la ce o raportăm? (La limba română a lui Cantemir? la româna lui Ceaușescu? a lui Iliescu? a lui Ciolacu?) Și a doua întrebare, pe care o lăsăm pe urmă: and now, what? Să începem cu prima chestiune.
În Republică se va vorbi de-acum româna, dar nu aceea la care vă gândiți
Varietatea de limbă română din Republica Moldova a fost identificată de lingvistul (dialectologul) bucovinean Turculeț în 1993 ca fiind o varietate regională a limbii române, situând-o alături de varietatea muntenească, moldovenească și ardelenească. În Republică, atunci când cetățenii nu vorbesc limba rusă între ei, se vorbește o română regională basarabeană, diferită de româna regională moldovenească (adică de ce vorbesc eu la Iași sau la Tecuci). Evident că această varietate este și ea, cum ziceam, tot limba română. Însă, din punct de vedere sociolingvistic, nu este vorba de limba română punct, deoarece așa ceva există doar ca reper cultural și științific („limba istorică” respectiv „limba exemplară”, după filosoful și lingvistul moldovean Coseriu).
Subiectul aici este „diferența” și diferența este nu atât față de Moscova cât față de București și de Iași, entități politice și culturale ce acționează constant în a patrona pe moldovenii răsăriteni, spunându-le ce trebuie să facă, cum să fie ei subordonați românilor, cum să renunțe ei la identitatea lor, carevasăzică ea nu există.
Iar acum mai mult decât oricând acest etnonaționalism românesc a ieșit din nou la iveală, el zburdă printre închipuiții din politica dâmbovițeană, gâlgâie prin platformele de socializare online, obscurând oamenii cu bun simț și cu carte. Național-centralismul din România dar și cel din Republică folosește momentul diferit: la noi pentru e ne amăgi că i-am scăpat pe moldoveni de identitatea lor (își zic moldoveni, dar vorbesc româna), iar la ei pentru a-și afirma cultural romanitatea deci afinitatea cu lumea democratică, occidentală. Odată ce dăm la o parte acest abur sulfuros, și ne întoarcem la problemele reale ale limbii vedem că o imensă vină în chestiunea identităților lingvistice moldovenești, fie la cea de la vest de Prut fie la cea de la vest, aparține României, și nu Rusiei (știm, a rusificat masiv Moldova răsăriteană). Național-centralismul românesc este miza aici, adică politicile noastre ce de un secol și jumătate au luptat și aproape au învins în a anihila identitatea a orice cuteza să adauge ceva la conceptul de „român”. Nu e bine să fim și români și evrei, nu e bine să fim și români și moldoveni, nu e bine să fim și români și budiști etc. Dar putem fi tecuceni și români sau cel mai bine doar români, asta nu pune în pericol națiunea.
Nici în România nu se vorbește româna la care vă gândiți
Contra curentului național-centralist s-au ridicat extrem de puțini. Maramureșeanul Victor Iancu afirma în revista „Limba Română” (a Institutului de lingvistică de la București) conceptul de limbă regională, discutat la noi încă din anii 1970, pe filieră italiană (italiano regionale). Dar curentul mainstream, cel centralist, nu a alimentat dezbaterea, chestiunea rămânând în pauză până la finele anilor 1990, când profesorul Bochmann a reaprins discuția, de data aceasta adăugând o cercetare de teren în mediul urban din Iași, Chișinău și Bălți, adunând o mulțime de date alături de colegi români și moldoveni, pe baza cărora a reafirmat existența unor varietăți regionale ale românei, corespunzătoare regiunilor istorice, varietatea basarabeană (sau moldovenească din Republica Moldova) fiind deosebită de cea moldovenească din România.
Varietatea de limbă română din Republica Moldova prezintă trăsături fonetice (pronunțare, accent, coloratură) ce o distinge de celelalte varietăți regionale, și mai există și altele, sintactice și lexicale, datorate în principal bilingvismului rus-român, generalizat la nivelul unui amplu segment al populației și pentru o lungă perioadă. Ca să le vedem, cel mai bine e să-l parcurgem pe Vasile Ernu cu „Sălbaticii copii dingo…” (Polirom, 2021). Autorul ne pune în față multe exemple de limbă regională basarabeană, ne arată cum e să te simți regiofon moldovean, cum este de fapt această „limbă română” proaspăt proclamată limbă de stat și pusă la icoană de unii și de alții. Dar nu numai: ne arată cât de complex este repertoriul multilingv, și cum e să navighezi cultural, identitar, însoțit de mai multele limbi ale Republicii. Căci da, dacă la apus Regiunea Moldova este aproape monolingv românească, la răsărit Republica Moldova este o societate plurilingvă. Dincolo de propagandă, de politică și de afinități culturale firești, este cazul să respectăm asta. Și așa că îmi răspund la a doua întrebare de azi: now what? E bine, nu avem nimic să-i învățăm pe republicani, chiar nimic. Din contră.
un comentariu de Alexandru Cohal pentru Contrbutors
