Comasarea alegerilor locale cu cele europene, considerată « legitimă » de președintele Iohannis și probabil deja decisă de liderii PNL-PSD, presupune mai multe modificări legislative, poate avea probleme de constituționalitate și contrazice o cutumă electorală. Este însă o adevărată lovitură dată democrației din țara noastră?
După integrarea în UE, Romania nu a mai evoluat ascendent pe scara democratizării, ba chiar, în ultimii ani, a coborât, dacă luăm în considerare starea mass-media, transparența luării deciziilor, reprezentativitatea partidelor etc. Mai adăugăm aici și neverosimila, în contextul discuției despre militarizarea instituțiilor, absență a unui director civil al SRI, tămâiată chiar pe 1 februarie de șeful statului:
„SRI este condus de prim-adjunctul, generalul Ionescu, și cred că conduce foarte bine. Întreaga conducere militară este în funcție, SRI nu are director civil. Dar evaluarea mea – și am făcut câteva evaluări – este că SRI funcționează impecabil. Deci din acest punct de vedere nu trebuie nimeni să-și facă probleme”
Poate că președintele Iohannis are iluzia că poate face astfel de evaluări, eventual că el este adevăratul conducător civil al SRI și asta e suficient. Declarația domniei sale este însă semnificativă pentru natura culturii politice pe care a ajuns să o reprezinte: una cazonă, în care te baricadezi la Cotroceni ca într-o unitate militară, în care pui să conducă partidul prezidențial un general care vorbește chiar mai prost ca tine.
Neîncrederea din societate, frica sublimată de război, tentațiile extremiste desenează o realitatea colectivă în care nevoia de pedagogie politică e mai mare ca oricând, iar șeful statului avea datoria constituțională de a răspunde acestei nevoi. Ermetismul său poate îl protejează psihologic de adversitatea socială, dar prin atitudinea sa nu face decât să alimentează tensiunea din societate.
Aceste tensiuni se pot parțial descărca în anul electoral. Este privilegiul elitelor politice din țările democratice față de dictaturi: dispun de un paratrăsnet aproape perfect, alegerile au rolul de a transforma energiile negative în elemente ale jocului democratic. Dar asta presupune un risc. Alegerile nu sunt cu adevărat democratice dacă ele nu presupun eventualitatea unei schimbări politice. În acest sens, alegerile de la 20 mai 1990 au fost poate libere, nu au fost însă democratice. Multe sisteme politice utilizează alegerile, dar nu toate sunt democratice, cazul Rusiei lui Putin ne va da curând spectacolul unor alegeri fără riscul de a da un rezultat diferit de cel dorit de cei care îl organizează.
Este acesta și idealul elitei noastre politice?
Din păcate așa pare dacă privim manevrele din ultimele luni ale acestui triunghi al puterii din România de azi: Iohannis-Ciolacu-Ciucă. Dacă societatea nu va reacționa, acesta va fi și triunghiul Bermundelor în care se va pierde și ceea ce mai rămăsese democratic în regimul nostru politic: alegerile.
Nu, nu e vorba despre falsificarea lor, ci de manevrele prin care se dorește ca succesiunea de momente electorale să fie golite de conținut democratic.
Comasarea alegerilor, chiar și a celor locale cu cele europene, deși criticabilă și anunțată mult prea târziu, nu e nedemocratică dacă decizia e luată în urma unei consultări largi. În cazul de față, e dictată exclusiv de logica unei perenități a coaliției PNL-PSD dincolo de anul electoral. Pentru că alegerile sunt într-o cronologie în care rezultatul primelor are potențialul de a influența decisiv rezultatul următoarelor, comasarea perturbă competiția firească între partide. În plus, e un precedent pentru logica în care se vor pregăti și celelalte scrutinuri, cu adevărat decisive: parlamentarele și prezidențialele. Ne aflăm deocamdată în fața unei intenții, care însă dacă se va materializa ar constitui un evident abuz de putere.
Dacă am avea încredere în Curtea Constituțională, am spune că aceasta sigur nu va valida modificările legislative care ar trebui să facă posibilă această comasare. Liderii politici se comportă ca și cum nu ar avea această problemă. Sau au alte soluții. Logica momentului nu e dominată de strategie, ci de improvizație: în momente excepționale, soluții excepționale.
Două sunt argumentele-cheie care sunt și vor mai fi utilizate pentru a justifica orice « soluție » excepțională : nevoia de stabilitate și pericolul extremismului.
Guvernarea în vremuri de război și în fața unor amenințări majore este dificilă pentru orice clasă politică, a noastră a fost surprinsă nepregătită, iar maturizarea pare foarte lentă. Tentația de a închide jocul politic în fața unor amenințări majore e normală, cedarea în fața acestei tentații în contextul actual poate fi o eroare istorică. Și asta pentru că stabilitatea nu poate fi asigurată de terapia antidemocratică la care asistăm. Necesara stabilitate instituțională chiar e pusă în pericol de deficitul de legitimitate care poate rezulta din astfel de manevre. Argumentul stabilității este deci fals.
Al doilea argument este cel al luptei împotriva extremismului, mai mult, a extremismului care rezultă din influența Rusiei în politica românească. Acesta a fost primul argument utilizat de președintele PNL Ciucă pentru a susține necesitatea comasării alegerilor locale cu cele europene, care ar duce la slăbirea AUR.
Așa cum s-a mai scris, dar în aceste zile a apărut evident, AUR a fost inventat și e utilizat drept o scuză pentru derapajele puterii. Ca și cum ai putea combate ceva ce spui că e o amenințare la adresa democrației diminuând chiar tu gradul de democrație.
Putem spune că gravitatea actualului moment nu constă în realizarea sau nu a proiectului comasării alegerilor, ci mai ales în resorturile care îl fac posibil, resorturi relevate inclusiv de argumentele utilizate, care ne pot rezerva și alte mari surprize în viitorul apropiat.
Argumentul stabilității și cel al luptei împotriva extremismului au o legătură directă cu o confuzie prezentă în anii 1990 în discursul lui Ion Iliescu, care revine azi în discursul actualului șef de stat și al aliaților săi: confuzia între « stabilitatea » mult clamată și statu-quo. Stabilitatea instituțională e o valoare în sine, dar în democrație tocmai ea face posibilă schimbarea politică. Statu-quo-ul e ne-schimbare. De fapt, când spunem stabilitate, nu spunem nimic despre persoana sau partidul care conduce, vorbim numai despre respectarea constituției și a legilor. « Stabilitatea » din discursul iliescianist de ieri și cea din discursul iohannist de azi, cel puțin de la crearea guvernului PSD-PNL, e sinonimă cu ne-schimbarea, e un argument pentru a păstra anumite aranjamente politice pentru că orice altă alternativă ar pune în pericol chiar stabilitatea instituțională. Astfel schimbarea devine ne-legitimă.
Plecând de aici, putem considera că AUR azi, precum PRM-ul la începutul tranziției, a fost creat tocmai pentru ca demersul împotriva sa să fie un demers deopotrivă pentru stabilitate și statu-quo, ceea ce întreține voit confuzia între cele două. În plus, un partid sau mai multe, azi deopotrivă PNL și PSD, se pot legitima drept democratice luptând împotriva extremismului AUR, tocmai atunci când iau decizii cel puțin discutabile din punct de vedere democratic. Prin asta, pe fond, alimentează discursul populist, eventual AUR poate ieși întărit din acest joc, asta și pentru că scopul nu e diminuarea sa.
E aproape amuzant că fostul director SRI Eduard Hellvig s-a apucat acum să se lupte cu AUR, deși știe cum s-a născut și s-a dezvoltat acesta sub protecție divină. Dacă vrea să revină la o carieră politică, ar fi timpul să vorbească în acest sens, nu ca simplu spectator și implicit justificator al derapajelor celor care conduc azi România.
În plus, trebuie observat că, în ipoteza nefericită a materializării proiectului comasării alegerilor locale cu cele europene, consecințele nu numai că nu vizează doar AUR, ci riscă să se facă resimțite în primul rând împotriva USR-ului. Acesta se prezintă în Alianța Dreapta Unită (ADU) împreună cu PMP și FD, o Alianță care la nivelul opoziției este în concurență directă cu AUR, dar care în sondaje este net devansată de acesta. Dacă alegerile europene au loc fără comasare, ADU are mari șanse să-i întreacă pe liberali, un probabil loc trei e onorabil, acesta devine un scop greu de atins în condițiile comasării. E adevărat că rezultatul europenelor va fi diluat în rezultatele de la locale, ceea ce e un dezavantaj pentru AUR. Dar asta complică lucrurile și pentru ADU, pentru că nu toate victoriile USR de la locale de acum patru ani pot fi reproduse, în timp ce AUR pornește de la zero. Dacă ADU în percepția publică riscă să numere eșecurile comparativ cu USR-ul din 2020, AUR va putea prezenta fiecare mică localitate câștigată drept o mare victorie.
O consecință asupra ambelor partide de opoziție ar trebui să fie și regândirea capilor de listă: Dan Barna și Cristian Terheș. Dacă pentru AUR asta nu este evident, identitatea sa de partid național-populist fiind mai importantă decât persoana care conduce lista, pentru USR și aliații săi capul de listă devine esențial și pentru cursele locale. Au o siglă nouă, o identitate, Dreapta, care nu e clar ce are specific doctrinar față de PNL. Dacă aveau inspirația să-și spună, spre exemplu, Alianța pentru Democrație, demersul lor avea un sens mai clar atât împotriva binomului PSD-PNL, cât și împotriva AUR.
Există totuși o dublă veste bună pentru ADU. Prima este că Nicușor Dan pare că a fost abandonat de PNL, ceea ce va duce la o confruntare la București ADU-PSD, liberalii cel mult vor face act de prezență. Chiar dacă Nicușor Dan va pierde, revenirea sa simbolică spre USR e un semn care poate fi utilizat în continuarea anului electoral. Apoi, în cazul unei victorii a actualului primar general, aceasta nu numai că va fi integral victoria proaspetei Alianțe Dreapta Unită, dar va duce automat la prezidențializarea lui Nicușor Dan, ceea ce poate re-reseta destule calcule politice.
La începutul articolului am încercat să subliniez măsura în care decizia comasării alegerilor ar pune în pericol natura democratică a întregii secvențe electorale din 2024, implicit și stabilitatea instituțională pe care pretinde că o apără. Spre final, am încercat să arăt că resetarea jocului politic poate duce la adaptări, la surprize, așa că lovitura dată democrației pe care actuala putere se pregătește să o dea nu e neapărat una mortală. Societatea românească va fi cea care va decide dacă mai ia în serios instituțiile democratice. Sau nu.
Articol semnat de Alexandru Gussi și preluat de pe https://www.contributors.ro/
