Am fost singurul psihiatru la protestul AUR. Cred. Dar nu ca protestatar, și nici ca psihiatru. Cât ca privitor.

Am vrut să văd dacă asistăm la un ”colaps al timpului”, o întoarcere în trecut la mișcările care-au dus la cel de-al Doilea Război Mondial. Ce-am văzut, astăzi, m-a liniștit.

După regulile artei unui ”protest”, simioniștii au arătat că se pricep la meseria asta. Nu impecabil, după cum se va vedea mai jos, dar rezonabil de bine.

În primul rând punctualitatea. La 12 au zis că se adună, la 12 s-au adunat. Populația protestatoare a venit, civilizat, european (sic!) cu autocare, și-au desfășurat ca la un semn pancartele, au ridicat steagurile. Tradiționalul ”moș Mitru cu trompeta” care lansa mulțimii sloganuri și lozinci s-a descurcat, nu neapărat la înălțimea așteptărilor și probabil provine din circuitul de nunți. Cel mai apreciat îndemn a fost ”sus steagurile”.

Protestatarilor AUR le plac steagurile. Steaguri pătrat, steaguri dreptunghi, steaguri cu stemă (?), steaguri purtate fular la gât, la butonieră, la braț ca la Revoluție, steaguri purtate ca pelerină, fesuri cu steag, mănuși cu steag, vuvuzele cu steag, steaguri mici, medii și mari, după cum se vede în fotografie au urcat un stegar și pe Universitate.

Un pic prea mare opinteala asta cu steagurile, mi-am zis. De parcă le era teamă să nu fie confundați cu sindicaliști, cu greviști sau – ptiu Drace – alte națiuni sau non-patrioți.

Nu, protestatarii AUR sunt patrioți. Este un lucru evident, căci dragostea de steag a fost evidentă.

Dragostea de steag și de live-uri pe internet. Peste jumătate din protestatari erau înzestrați cu telefoane cu care se filmau unii pe alții, bucuroși de ce puteau să arate lumii. Mi se pare o chestie senzațională. Din străfundul României (deși nu cred că pancartele acelea cu județe chiar reprezentau fidel comunitățile aduse la marș, dar mea culpa dacă chiar era așa) să vii tu pentru ”domnu Simion” e un vârf al existenței. E cu atât mai naționalist să filmezi totul cu un aparat asamblat în Vest, și să-l difuzezi printr-o rețea de telefonie Vestică, pe o rețea de socializare chineză.

Ăsta da șut în grognoks capitalismului. Noroc cu europenii, că altfel protestatarii se opreau la primul oficiu poștal să trimită vederi de la manifestațiune.

Organizatorii, după cum am spus, erau meseriași. Nu erau greu de identificat, pe lângă steaguri, tricolor regulamentar și la manșetă, și la rever, mai aveau o banderolă albă, de grevist japonez. Ei nu erau greviști japonezi, dar altfel nu se puteau identifica unii pe alții.

Undeva, în multime, nu-știu-ce asociație a foștilor petroliști trolla mesajul iubitor de țară cu rugămintea de-a se implementa nu-știu-ce ordonanță. Mi-a fost drag de ei. M-am gândit uite, măi, că se poate. Nimeni n-a băgat în seamă foștii petroliști români până la George Simion. Sunt și ei un segment important al istoriei țării noastre.

Circumnavigând mulțimea de la TNB am început, totuși, să observ și imperfecțiuni. În primul rând distribuția de steaguri n-a fost foarte uniformă. Ștampilele da, au fost date să ajungă la toată lumea. Dar unii simpatizanți simioniști a trebuit să-și procure recuzita de la sursă, de la magazinul de suverniruri de la stația de metrou. Apropos de asta, primăria Capitalei ar trebui să suplimenteze toaletele la astfel de ocazii deosebite, se înghesuia lumea la ieșirea spre Brătianu, e greu să scandezi după câteva beri, alte spirtoase care să țină vocea proaspătă, ca după aia să stai la coadă la closet.

Aș putea să pun pariu că majoritatea habar n-aveau la prânz, pe-un frig destul de netrebnic de trebuia moș Mitru să-i tot încurajeze că ”a ieșit soarele”, doar doar s-o încălzi, că după Universitate merg și la Victoriei, mai trag o plimbare și până la Cotroceni și după aia se întorc înapoi la Victoriei.

Ca alergător pe distanțe mari, pot să confirmă că plimbarea, pe acest traseu, și dacă pui și Constituției la socoteală, e 12 km lejer.

Tot respectul pentru AUR, când bagă bani știu să-și scoată investiția. Celelalte partide ar putea să ia notițe, neîndoielnic pentru unii aduși cu autocarele acest prilej nobil a fost și un bun motiv să vadă, la pas, Capitala României.

Meniul zilei, pentru majoritatea, a fost covridog. Asta nu mi se pare normal. La o asemenea desfășurare de forțe nu poți lăsa oamenii, mai ales unii mai excitați care și-au adus și copiii să le țină de urât, să facă foamea. Le-ar trebui, pe viitor, o popotă ambulantă, măcar o mașină de burgeri, sau măcar niscaiva fasole cu ciolan. E și ușor de preparat, și efectul propulsor ușurează trecerea peste podul Basarab.

Spuneam că m-a liniștit ce-am văzut. Ziua când în loc de vuvuzele o să avem tulnice, buciumuri, ciobănaș pufos cu fluier de os, aia e ziua când am să mă panichez un pic. Aceeași populație, cu aceeași dispoziție, și dacă ignori că adunarea a fost plătită, rânduită și diriguită de AUR, putea foarte bine să meargă la un meci al Naționalei României.

Ce naționalist, simionist, unionist, anti-occidentalist ești tu dacă ai ajuns să sufli într-o invenție a minorității negre din Africa? Acei mândri războinici Zulu, care-au dat umanității pe eternul Chaka, au făcut și să explodeze peste continente profund etnocentrica vuvuzelă cu ocazia campionatului mondial de fotbal din Africa de Sud.

Și de-atunci nu mai scăpăm de ele.

Cam greu, totuși, să faci România mare cu sunetul ăla pițigăiat, de cămilă care și-a prins cocoașa în menghină. Nu imposibil, dar contra-intuitiv.

Am înțeles mai târziu de la știri că Jandarmeria a oprit un cetățean care avea la el tehnică militară. Pozele arătau un briceag elvețian. Mi se pare corect. Eu zic să renunțăm la bricegele elvețiene și să redeschidem fabrica de cuțite românești, cu fier românesc și cu mâner de lemn de stejar românesc, sau – și mai bine – din coarne de cerb de permacultură.

Ah, și v-am spus că au avut steaguri? O puzderie de steaguri. Atât de multe steaguri erau, că aș putea să pun pariu că unii aveau și șosete tricolore, și izmene tricolore, și…

S-a strigat ”libertate”. Pe străduța spre kilometrul zero o doamnă de la organizare căra două plase mari de rafie, pline cu pufuleți, bakerolls, turtițe, sticle cu apă. Fusese lăsată în urmă. Am auzit-o gâfâind printre dinți: ”libertate? morții ei de libertate…”

#medicinromania

Postare preluată de pe contul de Facebook al lui Gabriel Diaconu, psihiatru