În aeroport fiind, m-am străduit să citesc comunicatul de 10 pagini, pe care l-a remis episcopul Oradiei către presă, încercând să justifice sancționarea mea.
Am încercat să privesc obiectiv lucrurile, abordând textul cu toată smerenia de care sunt în stare. N-am găsit nimic real în acuzațiile sale. Aș fi vrut, ca să-mi pot justifica, lăuntric, interdicția de a sluji 30 de zile. Sunt un om păcătos, dar sunt preot de vocație, iar Liturghia este stâlpul de care mă sprijin permanent. Am slujit zilnic, în ultima vreme, dintr-o nevoie apăsătoare de a fi într-o realitate care deslușește înțelesurile suprimate aici. Realitatea Împărăției. De câteva zile, mă simt pustiit. Pedeapsă mai mare nu puteam primi. Și, oricât de nedreaptă ar fi pentru acest context, la un moment dat, găsesc, în inima mea, și îndreptățirea. N-am făcut nimic vrednic pentru această bucurie, la care sunt nevoit să cedez, pentru un timp.
Sunt convins că episcopul nu înțelege. Nu ar avea de unde. Dumnealui are duminici în care nu participă la Liturghie.
Nu fabulațiile din comunicat m-au deranjat, ci ura înfricoșătoare cu care se exprimă la adresa mea. Nu mai are nevoie de logică, a renunțat la orice tonalitate instituțională, nu-i pasă că minciunile sunt evidente, că abuzul a escaladat cumplit. Pare o sinucidere. O sinucidere din dragoste. Episcopul este îndrăgostit.
Îmi amintesc cum, în toamna anului 2020, a venit în cortul unde slujeam provizoriu, în timpul construirii bisericii. Venise pentru a mă ruga să nu mai vorbesc public despre tinerii abuzați la mănăstirea Izbuc. Vorbeam pe baza evidențelor, altfel nimic nu l-ar fi urnit din palatul său episcopal, încât să ajungă în cortul mărturiei. Am stabilit, atunci, un termen de trei luni, în care eu să tac, iar el să alunge abuzatorul. L-a izolat o vreme, apoi lucrurile s-au reașezat pe același drum. Unul dintre consilierii noștri parohiali a fost aproape, încât a auzit toată discuția și este martorul acesteia.
Îmi spunea cu lacrimi în ochi: “Părinte, eu sunt un copil dintr-o familie monoparentală. Mama mea m-a avut la o vârstă înaintată. Rugați-vă pentru mama mea, Maria!”
Mi s-a făcut milă. O milă de neînțeles, deși realizam șantajul emoțional. Mi-am dat seama că suferința sa psihică este adâncă. Am realizat și că un asemenea om, dacă e încolțit, ucide fără remușcări.
Din acel moment, am pomenit-o pe mama dumnealui la fiecare Liturghie. Am înțeles că, printre acuzele care mi se aduc, se numără faptul că nu am tras clopotele bisericii, din oră-n oră, în cele trei zile după mutarea mamei sale la cele veșnice. Eu nu pot face asemenea chestiuni ridicole. Mi-ar fi rușine să mai ies, apoi, în lume.
Dar am pomenit-o pe roaba lui Dumnezeu, Maria, zi de zi, la Proscomidie, la Parastas. Zilnic facem Parastas, zilnic o pomenim, atât eu, cât și cei trei frați de slujire. O pomenim și aș vrea să aibă cuvânt de îndreptățire înaintea lui Dumnezeu pentru povara grea pe care a lăsat-o Bisericii.
Nu episcopul a oprit un preot de la slujire, ci amantul acestuia. În această frază, am surprins realitatea tristă a Bisericii lui Hristos din Oradea. În Episcopia Oradiei, Irodiada este bărbat.
Postare preluată de pe contul de Facebook al lui Ciprian-Romeo Mega, preot în Episcopia Oradiei
