CÂTEVA GÂNDURI DESPRE ROLUL MUZICII PSALTICE ÎN BISERICĂ
și un indemn
de a nu o mai compara cu alte genuri muzicale

Dragi psalți, dragi si preacinstiți muzicieni, preacinstiți diaconi, părinți slujitori și preacinstiți arhierei,

fără să ne dăm seama, rețelele sociale au ajuns un spațiu pe cât de generos și primitor pe atât de complex dar și ciudat și greu de înțeles și de gestionat uneori. Prin tastatură ajungem să ne revărsăm uneori cu patos sentimentele, indignarea, furia, frustrarea sau, alte ori, să facem confesiuni cât se poate de personale unor destinatari pe care îi numim „prieteni” dar pe care nu i-am văzut niciodată. Așa se întâmplă că, pornind de la o temă importantă precum cea a cântării de strană, se nasc dezbateri care în sine, teoretic vorbind, sunt constructive dar care dau naștere la comentarii de multe ori exprimate poate cu prea puțin duh de pace și prea puțină blândețe și grijă de a nu răni și de a nu jigni nu doar un apropiat, un semen, un preot sau un ierarh ci chiar pe Hristosul din chipul omenesc pe care îl purtam. Un proverb grecesc, arătând cât de greu poate fi un cuvânt, zice: „limba oase nu are dar ea poate să frângă oasele”.
Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne exprimăm cu fermitate, cu demnitate și cu verticalitate dar nu este compatibil numele de „creștin” nici cu exprimări jignitoare, ironice, nici cu opinii exprimate cu nejustificată îndrăzneală pe un subiect la care nu suntem specialiști și nici cu un jurnalism de joasă calitate prin exprimare (chiar dacă scopul este unul nobil).
*
Am urmărit cu mult interes dezbaterile pe tema răspunsurilor date la Sfânta Liturghie de ziua Cuvioasei Maicii noastre Parascheva la Iași. În calitate de psalt, interpret, profesor și dirijor de muzică psaltică, este un subiect care mă preocupă, mă macină, mă doare și nu de ieri, de azi, ci de 27 de ani, pentru că acest subiect se identifică cu însăși lupta pe care o port și o purtăm pentru a menține, a promova cu toată forța noastră și priceperea dată de la Dumnezeu muzica psaltică în Biserică, știind că de-a lungul vremurilor, de multe ori, înșiși oamenii din interiorul Bisericii au renunțat la ea și au îndemnat și pe alții să o facă.
*
Biserica Ortodoxă de Răsărit urmează pentru sfintele slujbe o rânduială tipiconală care este o sinteză constantinopolitano-ierusalimiteano-savaită și pe care o numim generic Tipicul Sfântului Sava. Această rânduială conține tropare care sunt creații ale Sfinților Părinți ai Bisericii, ale Sfinților Imnografi. Ceea ce uităm este faptul că acești imnografi au gândit, așa cum au demonstrat-o mari muzicologi în studiile lor, textul împreună cu muzica, în sensul în care ritmica textuală, metrica textuală a acestor tropare au fost gândite o dată cu mișcarea melodică dinăuntrul troparului. Putem spune că muzica izvorăște din text iar textul conține de la bun început, în sine, muzica, într-o organică trinitate logos-melos-rithmos. Printre aceste studii, unul de referință este și al părintelui paleografiei muzicale românești, I. D. Petrescu, care arată că podobia „Fecioara astăzi” nu și-a schimbat în mod esențial structura melodică din secolul al XII-lea (primele manuscrise în notatie mediobizantină) până astăzi.
Prin urmare, toate aceste tropare care pot fi împărțite în modele melodice, apoi tropare care urmează modelele melodice și apoi tropare care au o melodie de sine stătătoare se supun celor opt glasuri, pornind cu colecția numită Octoih, apoi Mineele, Triodul, Penticostarul și celelalte cărți cu ierurgii. Există peste 140 de pododii și câteva sute de irmoase care alcătuiesc modelele după care se structurează melodiile tuturor celorlalte tropare.
Aceste creații imnografice au fost gândite, așadar, de la bun început prin prisma glasurilor bisericești (vezi inaintea Octoihului, Tropologhioanele dar și indicațiile de glas pe papirusi de sec. V-VI de pildă) care simbolizează opt stări sufletești (ethosuri) ale omului și care simbolizează totodată a opta zi a eshatonului în care îl vom lauda neîncetat pe Dumnezeu într-o ciclicitate pe care o preînchipuim încă din această viață prin ciclul celor opt săptămâni.
*
Fără ca să dezvoltăm acest discurs într-unul muzicologic, ceea ce incercăm să explicăm este faptul că TOATE slujbele se supun rânduielii tipiconale a Bisericii Ortodoxe nu doar prin textele troparelor ci și prin apartenența lor la GLASURI și la modelele melodice.
Important de spus că inclusiv Liturghia se supune acestui concept al glasurilor bisericești. Cântările din Sfânta Liturghie supuse octoihiei sunt: troparul Invierii sau al Sfântului sau al sărbătorii, troparele după Vohod, Prochimenul înainte de Apostol, Aliluia după Apostol, heruvicul (exista pe toate glasurile octoihiei heruvice săptămânale, duminicale și praznicale), irmoasele praznicelor (în loc de Axion), de prin sec. XIX inclusiv Axionul și Răspunsurile Mari. Și sa nu uitam de cântarea cea mai întâlnită (și cea mai neînțeleasă astăzi din păcate…) ca pondere în mii de manuscrise și tipărituri psaltice, chinonicul (așa cum arată statistic marele cercetător Gregorios Stathis).
Dar nici celelalte cântări nu sunt lăsate la întamplare. De pildă, tradiția orală și scrisă athonită și a Patriarhiei Ecumenice precum și cea din toată Grecia în acord cu cea ce se cânta și la noi până să apară uniformizarea (vezi de pilda Liturghierul lui Gherontie Nicolau de la 1939) stau mărturie pentru faptul că Antifoanele se cântă în glasul al II-lea, precum se cânta în același glas și Axionul „îngerului” Cuvine-se cu adevărat (după tradiția veche, dinaintea exploziei de variante melodice odată cu Noua Metodă se scriere). Tot în glasul al II-lea se canta și Sfinte Dumnezeule și Am văzut lumina, Să se umple gurile noastre, Fie numele Domnului, Pe stăpânul și arhiereul, Pe cel ce ne binecuvântează, Răspunsurile Mari la Liturghia Sf. Vasile etc.
Observăm, așadar, că Sfânta Liturghie, cântată corect din punct de vedere TIPICONAL, este în mare proporție o sumă de cântări ce se supun în primul rând glasului săptămânii și o mai mică parte ce se cântă, în al doilea rând, în glasul al II-lea, un glas luminos, rugător, sărbătoresc, puternic în expresie și cu multă speranță.
*
Dar pentru că odată cu a doua jumătate a secolului al XIX lea, prin mișcările naționale, s-a insistat în mod exagerat pe o identitate națională chiar și din punct de vedere muzical (vezi și studiile lui Costin Moisil sau Kati Romanou) și s-au acceptat influențe occidentale (dorite la acea vreme chiar și de ierarhii Bisericii, dintre care unii s-au exprimat vehement impotriva muzicii psaltice) într-un context care a coincis și cu diluarea tradiției orale a muzicii psaltice din cauza decretelor antiecleziale care au slăbit permanent vechea tradiție a dascălilor școliți prin vechile Scoli de cântăreți, asistăm (pornind cu această perioadă) la o inclinare a importantei din ce în ce mai mult spre slujba Sfintei Liturghii, văzută separat, izolat de slujba Vecerniei și a Utreniei.
Acest lucru a dat naștere la un repertoriu dedicat doar Sfintei Liturghii și fixat doar la niște cântări care nu s-au mai supus celor opt glasuri bisericești (așa cum era firesc) ci au rămas aceleași de la o săptămână la alta. Același concept greșit și care nu respectă rânduielile despre care am vorbit îl urmează și muzica corală. Nici ea și nici muzica așa zis „uniformizată” nu respectă integralitatea octoihiei, a glasurilor bisericești (nu mai vorbim aici de formule, intervale, atracții etc. pe care uniformizarea le-a aplatizat într-un mod barbar) atunci când vine vorba de cântările Sfintei Liturghii, așa cum din punct de vedere TIPICONAL este corect.
De aici nu a mai fost decât un pas până la a se ajunge la o deraiere a atenției de la rânduiala corectă la un repertoriu dedicat exclusiv Sfintei Liturghii și în special momentului de la chinonic, ca tema religioasă generos deschisă inovațiilor și preferată de compozitorii care, dorind texte sacre pentru lucrările lor, s-au supus la rândul lor unei tendințe de tip occidental de a folosi textele Sfintei Liturghii pentru creații muzicale din ce în ce mai diverse. (Să se înțeleagă faptul că în sens strict artistic și nu liturgic, compozitori români precum Paul Constantinescu, Lungu, Kiriac, Dima, Cucu, Stoia au reușit să adauge repertoriului coral universal pagini de înaltă valoare și profundă sensibilitate).
Se poate urmări în cărțile de muzică corală sacră de secolul XX cum din ce în ce mai multe creații pun accentul pe Sfânta Liturghie, (o tematică larg deschisă mai ales prin renunțarea la chinonic și introducerea ideii de „concert”) în neputința lor de a servi orice alt serviciu religios al Bisericii, precum Vecernia sau Utrenia, unde abundă tropare care își schimbă textul de la o săptămână la alta.
Cu tristețe constatăm că în unele parohii, slujba Vecerniei si, din păcate, chiar și cea a Utreniei se săvârșesc fragmentat sau chiar și ocazional (departe de noi intenția de a judeca situații și contexte vitrege în care mulți slujitori activează, încercăm să punctăm problemele liturgice care cauzează uneori o înțelegere fragmentată a contextului Sfintei Liturghii).
*
Trebuie să spunem aici faptul că Sfânta Liturghie este centrul vieții noastre creștinești dar ea poate fi înțeleasă în sensul ei plenar și cu mai multa profunzime și înțelegere a textelor dedicate sărbătorii respective dacă participăm în mod constant la slujba Vecerniei și a Utreniei.
Doar în felul acesta vom înțelege că Sfânta Liturghie nu poate fi slujită nici de la altar și nici de la cele două strane DECÂT ÎN ACELAȘI DUH CU SLUJBA VECERNIEI ȘI SLUJBA UTRENIEI.
Din punct de vedere al respectării CORECTE a rânduielilor tipiconale, un cor plurivocal sau cei care canta muzică uniformizata (o „pseudopsaltica” în final) nu pot avea capacitatea, prin natura muzicii pe care o cântă, să dea vreodată răspunsurile la strană în conformitate cu schimbările de glas și de podobie de la o săptămană la alta. De ce? Repetăm: pentru că toate slujbele Bisericii noastre sunt gândite cu tropare și cântări ce se cântă după CELE OPT GLASURI și după cele câteva sute de modele melodice.
*
Să nu facem din neputință sau din preferințe personale un obicei care, cu timpul devine așa zisă „tradiție”. Sfinții imnografi sunt mai presus de gusturile noastre muzicale și stilistice (sau de lipsa lor). Dacă nu știm să cântăm cele opt heruvice pe cele opt glasuri, cele opt chinonice pe cele opt glasuri nu înseamnă că ne resemnăm și ne plafonăm, că nu studiem și că avem pe deasupra și îndrăzneala să considerăm această tristă stare de fapt ca pe o normalitate care, nu peste mult timp e percepută de urmași ca „tradiție locală”.
*
Întorcându-ne la axa acestei expuneri, și anume RESPECTAREA TIPICULUI, dacă vom aborda discuția din acest punct de vedere al raportării la rânduielile tipiconale constantinopolitano-savaite pe care susținem cu toată tăria că le urmăm (!!! nu doar din punct de vedere al textelor ci și al melodiilor care se ascund încă din condeiul imnografilor în texte!!!) atunci vom înțelege o dată pentru totdeauna faptul că nu își au rostul sub nicio formă polemice de legate de estetica muzicală.
În niciun caz nu analizăm această problemă din punct de vedere al categoriilor estetice ci din punct de vedere strict TIPICONAL pentru că MUZICA PSALTICĂ REPREZINTĂ PARTE DIN RÂNDUIALA TIPICONALĂ A BISERICII și în niciun caz un acompaniament sonor care să umple intervalele de timp ale preotului din altar.
Să nu uităm că în primele secole ale monahismului, Părinții Bisericii s-au ferit să cânte rugăciunile și au preferat mai degrabă să le citească, pentru ca nu cumva urechea monahului, îndulcindu-se de muzică să ducă mintea de la rugăciune spre plăcerea muzicii. Chiar și vreme de multe secole după aceasta, tipicul monahal s-a caracterizat prin mult mai multă citire, lecturare a psaltirii, a rugăciunilor, în comparație cu Tipicul de Catedrală care era menit să deservească slujbele în care participau, prin multă cântare antifonică, mai cu seamă credincioșii cetății.
Așadar, avem multe de învățat din înțelepciunea Părinților Bisericii care au văzut muzica aceasta ca pe un ajutor în primirea și asimilarea textelor, ca pe o nevoie din cauza neputinței noastre. Ca folosindu-ne de frumusețea sunetelor, să ne adâncim și mai mult mintea în înțelesul textelor, în primul rând spre catehizare și apoi spre doxologie.
Un alt aspect pe care se pare că nici chiar o bună parte din oamenii Bisericii nu-l înțeleg este faptul că această muzică psaltică nu este doar pentru monahi. Așa cum Evanghelia este și a mireanului și a monahului, și muzica are un singur scop pentru toți și anume de a îndulci inima spre primirea și adâncirea sensurilor textelor. Acest scop nu este doar pentru monahi și pentru mănăstirile în care aceștia viețuiesc ci este valabil și în parohii și în catedralele unde, de multe ori așteptăm, din neînțelegere duhovnicească, spectacol liturgic în loc de SLUJIRE MISTICĂ.
Asta nu înseamnă că trebuie să cântăm muzica psaltică pentru catedrală în aceeași manieră în care am cânta-o pentru o mănăstire! Dar asta nu înseamnă nici că o manieră diferită de cântare trebuie să schimbe scopul principal și esențial al muzicii. În mod concret, dacă psalții dintr-o catedrală vor cânta cu mai multă extrovertire, cu mai mult ritm sau emfază nu înseamnă că ei vor uita vreodată că muzica psaltică trebuie să servească mereu cugetării lăuntrice, introvertirii, vederii păcatului propriu, întâlnirii intime cu Hristos în sinele nostru, închiderii simțurilor, cugetării la moarte și la propriu păcat.
Așadar, fără a detalia aici care ar putea să fie eventualele diferențieri în interpretarea psaltică de la o mănăstire la o parohie și apoi la o catedrală, subliniem cu insistență faptul că trebuie să vedem muzica psaltică mai întâi de toate ca pe o RUGĂCIUNE dar în același timp și ca pe o ARTĂ muzicală deosebit de complexă, de pretențioasă, o monodie care presupune ZECI DE ANI de pregătire teoretică și practică și o VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ echilibrată și consecvență, slujirea la strană prin împărtășire, spovedanie, împăcarea cu toti cei apropiați, duh de pace, cumpătare, blândețe.
*
Muzica psaltică are CU TOTUL ALTE CATEGORII ESTETICE decât celelalte genuri muzicale pentru că slujește unor scopuri care sunt mai presus de ea, mai presus de plăcerea auzului, unor scopuri care țin de partea duhovnicească a întâlnirii lăuntrice a omului cu Dumnezeu, a ascezei minții și inimii și a unui isihasm dobândit prin cântare. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune să cântăm mai cu seamă cu sufletul decât cu vocea, pentru că psaltul trebuie să transmită prin vibrația lui sufletească duhul acesta mistic al introvertirii, care este de multe ori străin scenelor, aplauzelor și spectacolului în sine.
De aceea muzica psaltică este și va fi permanent amenințată de duhul lumii acesteia, al grabei care ne invadează sufletele și face ca prin orice lucru să căutăm comfortul, plăcerea imediată și gratuită.
Vedem așadar că problema este una strict duhovnicească mai presus decât muzicală și din această cauză până și muzica psaltică în cea mai autentică formă a ei (din punct de vedere tehnic) POATE ORICÂND SĂ DERAIEZE de la scopul ei principal dacă cel care o interpretează nu este condus de duhul smereniei și al unei convingeri cu toată ființa lui că el slujește cu nevrednicie celor mai mari taine pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru sufletul omului prin sfintele slujbe.
Sufletul psaltului, în timpul cântării, cu toată neputința lui, virtuțile sau păcatele lui reprezintă „conducta” prin care rugăciunea este exprimată și transmisă credincioșilor din Biserică.
El este direct responsabil pentru întreaga „icoană sonoră” a slujbelor. Este atât de mare responsabilitatea duhovnicească a psaltului și atât de acerbă lupta duhovnicească la care el este permanent supus încat Sfinții Părinți ai Bisericii au văzut nu de puține ori cum iese foc din strană, arătându-se prin aceasta faptul că acolo este un război duhovnicesc nevăzut la care este permanent supus cel care slujește prin cântare.
*
Atunci când analizăm, așadar, muzica psaltică trebuie să ne asumăm o gândire duhovnicească fără de care ne aflăm în pericolul de a privi această artă și rugăciune din perspective cu totul ERONATE și LUMEȘTI. Aceste comparații eronate pot crea chiar și imaginea total greșită și periculoasă cum că oamenii Bisericii care susțin muzica psaltică (așa cum este firesc) au de fapt ceva împotriva muzicii corale, sunt ignoranți, înapoiați și că nu știu să aprecieze, în incultura lor, la adevărata ei valoare marea cultură muzicală pe care a dat-o Europa de la Leoninus și Perotinus până la Palestrina, Bach, Mozart, Beethoven și toată pleiada de genii ale omenirii. Cine poate să nu admire pe Dumnezeu prin Vecerniile lui Rachmaninov, prin nocturnele lui Chopin, prin simfoniile unui Brahms sau prin capodoperele unui Du Fay?? Cine nu lăcrimează auzind Corul de Cameră al Moscovei interpretând Tebe Poem de Rachmaninov?? Cine nu rămâne înmărmurit ascultând Basiani și polifonia lor georgiană sau urmărind genii precum Celibidache sau Karajan??
*
Aceste polemici, cu riscul de a repeta, pot induce o eronată opinie. COMPARATIA ÎNTRE MUZICA PSALTICĂ ȘI CEA CORALĂ ESTE ERONATĂ DE LA SINE, DIN START!! Este o capcană și denotă o gravă neînțelegere a scopului pe care îl are muzica în cultul ortodox. Cineva poate spune: „Muzica nu este dogma!” Asa este, dar este parte din rânduiala tipiconală pe care susținem că o urmăm? Negreșit, DA!
Asadar, 1. ori afirmam ca urmăm un tipic liturgic DOAR CU CE NE CONVINE nouă din el, 2. ori renunțăm cu totul la tipicul constantinopolitan-savait, la octoihia Sfântului Ioan Damaschin si la cântarea podobnică și alegem UN ALT TIPIC (dar pe care sa îl respectam întocmai și NU DISCREȚIONAR) ori 3. studiem Liturgica, evoluția ei istorică și tipiconală, studiem imnografia si pe imnografi, Arta Psaltica si pe melozi și ni le asumam întru totul atunci când susținem ca noi urmam Tipicul Sfântului Sava după rânduielile Sfinților Părinți și nu după „tradiții” locale de tot felul.

(Nu am scris acest material ca să stârnesc nemulțumiri de oricel fel ci din dragoste față de moștenirea această copleșitoare și abisală lăsată nouă de Sfintii Părinți spre mântuirea sufletelor noastre și spre a fi dată mai departe. Iertați orice mâhnire pricinuită)

Text preluat de pe contul de Facebook al lui Adrian Sîrbu, psalt, dirijor și profesor de muzică psaltică