Am terminat cartea de memorii a lui Daniel Morar.
În timp ce unii se delectează, de Sărbători, cu romane de ficțiune sau cu peisaje boreale, eu am preferat amintirile unui procuror anti-corupție la ieșirea din marea scenă.
Mi-am dat seama deodată ce vârstă am. De faptul că mi-am petrecut tinerețea în compania unor oameni de care, astăzi, nu (mai) știe multă lume.
O nostalgie m-a cuprins, amuzat și deopotrivă înduioșat de geniul, creativitatea dar și naivitatea escrocilor noștri politicieni de odinioară. De făcăturile și desfăcăturile speciilor intermediare ale “libertății și democrației”, patimile și pornirile lor, lăcomia și inocența, dar și comicul inevitabil al jocului de-a “Hoții și vardiștii”.
O lume întoarsă într-însa, care caută deja de zeci de ani să-și descopere verticala corectă.
Ce-i mâna, pe atunci, în luptă pe conducătorii noștri?
Ca pe copiii care n-au avut parte de Moș Crăciun în copilărie: mașini străine, mobilă pe comandă, geamuri termopane. Case. Case la munte. Case la mare. Dacă nu făceai măcar de o casă din mită, șpăgi și comisioane, erai degeaba.
Apoi, opulența. Dar nu neaparat opulența exersată, aristocratică. Mai degrabă opulența nătângă, fistichie, avară, țipătoare, antidot la gri și sărăcie. Propunerea unui bacșiș declanșa, în cazurile descrise de Morar, porniri deviante, încercări patologice și explicații, raționamente bizare din partea celor după aceea întrebați: bine, bine, dar ce ți-a trebuit?
Corupție. E cuvântul tinereții mele. Nici în zilele noastre majoritatea nu-l asemuie corect fenomenului. Pentru că acest ingredient murdar sublima de fapt visul unei generații aflate în căutarea purități, bântuită de culpă, mereu cu umbra comunismului în spate, ca un părinte care te-a siluit de mic. Pe de o parte îl urăști. Pe de altă parte nu îl poți părăsi.
Sunt admiratori, și apoi sunt și critici ai cărții lui Daniel Morar. Omul a scris mult.
Când omul scrie mult începi să îți dai seama că sunt lucruri despre care nu a vrut, de fapt, să scrie. E previzibil, pe undeva.
Unde Morar ratează, totuși, scopul memoriilor sale e aroma organică, umană a unei astfel de cariere. Demersul lui e mecanotrop. Dar conștiința lui îți scapă printre degete.
Ca și noi, medicii, procurorul descrie cazuri rezolvate. Nu descrie neapărat patologia. Nu îți spune de greșeli, de ce-a învățat din greșeli.
În cele din urmă Daniel Morar suferă de aceeași boală ca și cei pe care i-a anchetat. Reiese, din amintiri, ca un personaj fragil, nevrotic, resentimentar, care va duce probabil în mormânt polițe neplătite.
Întâmplarea face că i-am cunoscut pe unii dintre oamenii care apar în cartea lui. Drept urmare judecata mea e influențată de experiența de psihiatru cu acești oameni, dar din cu totul și cu totul alt unghi. Treaba mea nu era să le judec faptele, ca Morar. Treaba mea era să îi ajut să își păstreze mințile, să își doarmă nopțile sau să își regăsească sufletele. Până și ultimul tâlhar merită o astfel de asistență, dacă e să rămânem oameni.
Pentru Morar nu există reabilitare. Nu există justiție terapeutică. Are această oribilă miopie. La niciun moment nu-și dă voie să iasă din matricea fixă a faptelor, și făptuitorului.
Fapt este însă că fiecare epocă își cere ticăloșii și anti-ticăloșii, protagoniștii și antagoniștii ei. Cum vor rămâne în istorie nu depinde musai de fapte și principii. Mai rămâne și haosul care face că din bune să iasă rele, dar din rele, bune.
Unele cazuri ar trebui să devină școală. Ar trebui predate la Drept, la ASE, la Jurnalism. La Medicină.
Pentru efortul de a aduna măcar crâmpeie din ultimii 30 de ani de anti-corupție Daniel Morar merită acolade. Neîndoielnic unele tușe ale lui, pe alocuri stridente, vor face cititorul să ridice o sprânceană.
Și, totuși, ce galerie de personaje am mai avut…tempora, moris.

Postare preluată de pe contul de Facebook al lui Gabriel Diaconu, psihiatru