De ce nu mai iese lumea la proteste? E o întrebare care se aude de peste tot. Și din partea celor care au fost în stradă și din tabăra care vrea să acrediteze în continuare ideea că protestele începute în 2017 după ordonanța 13 au fost rezultatul unor manevre oculte, idee răspândită la greu de televiziunile de știri ale „penalilor” despre care s-a aflat ulterior că sunt finanțate consistent din banii unor partide politice.
Totuși, de ce nu se mai iese la proteste? Cred că există multe răspunsuri și deși nevoia pentru o propoziție unică și clară e mare, din păcate nu cred că așa se poate răspunde. Am să încerc să acopăr o parte din motivele comune tuturor celor care au fost în stradă. Și am să o iau pe puncte:
►►Sentimentul inutilității – mișcarea civică creată în urma momentului „noaptea ca hoții” cred că a fost una dintre cele mai importante forme de coagulare socială de după revoluție. A fost un moment în care oamenii au reacționat la o mârșăvie care încerca să pună la adăpost o întreagă mafie politică transpartinică. Și propoziția era clară: dezincriminarea abuzului în serviciu care dădea liber la furat. Adoptarea prin ordonanță de urgență, pe blat, a contribuit la reacția vehementă. Au fost momente în care oamenii din stradă deveniseră cu adevărat interesați să înțeleagă legi, acte normative și era un trafic de cunoștințe juridice între miile de oameni care au ieșit la început. Apoi protestele s-au cristalizat împotriva unui partid nociv care părea acaparat de un singur om. Oamenilor le era foarte clar că se încerca o capturare a instituțiilor statului de asemenea manieră încât să servească interesele unui grup restrâns. Liviu Dragnea portretiza fără echivoc imaginea liderului unei oligarhii antidemocratice, procorupție.
Opoziția din acel moment s-a folosit intens de aceste proteste. Deși în stadă s-a strigat „PNL și PSD aceeași mizerie” peneliștii aplaudau protestele și promiteau schimbări legislative conforme cu așteptările protestatarilor: justiție independentă, instituții solide, legi pentru toată lumea, luptă anticorupție, depolitizarea instituțiilor, abrogarea pensiilor speciale, meritocrație în sistemul bugetar și nu nepotism, etc. Cei de la USR s-au folosit și ei de proteste pentru a câștiga capital electoral, de multe ori figuri publice au venit în stradă cu mesaje de susținere și de schimbare. Nu în ultimul rând, Klaus Iohannis a transformat lupta anti PSD a celor din stradă în propriul mesaj electoral. Oamenii au sperat, pe bună dreptate, că o schimbare se va produce.
La șase ani de la acele proteste lucrurile par să stea chiar mai prost: PNL s-a aliat cu PSD pentru a doua oară, formând USL 2 și transformând Parlamentul României într-un simulacru de dezbatere. Toate astea cu binecuvântarea președintelui ales să promoveze valori democratice, să lupte împotriva corupției. Un președinte care a întors armele 180 de grade trădând fiecare cuvânt din discursul său electoral. Justiția a fost atacată subtil, cu mișcări de învăluire, din Parlament. A început un atac constant la insituțiile statului prin toate mijloacele: legislație, ordonanțe de guvern, numiri politice care să țină „sitemul” în frâu. Alianța PNL-USR a durat doar opt luni fiind dinamitată de interesele grupului PNL-PSD cu concursul unor diverse linșaje mediatice. Pe de altă parte, USR a părut nepregătit pentru multe portofolii ministeriale, iar luptele din interiorul partidului și eliminarea din Parlament a unor membri activi precum și dezertările ulterioare au creat și mai multă confuzie.
Pe bună dreptate, cei din stradă au fost cuprinși de un lanț de sentimente: indignare, disperare, lehamite și, într-un final, blazarea, cel mai periculos dintre toate. Dacă după atâția ani de proteste cu atâtea zeci de mii de oameni nu se schimbă nimic atunci ce sens mai are orice? Dacă după mitingul din 10 august, care s-a soldat cu o reprimare a protestului fără precedent între mișcările de stradă începute în 2017, nu avem încă pe nimeni găsit vinovat, ce sens mai are totul? O să răspund la această întrebare la final dar să reținem: indignare, disperare, lehamite, blazare.
►►Pandemia – cei doi ani de pandemie au transformat mult societatea noastră, polarizând-o. Oamenii s-au împărțit în două tabere: vacciniști – antivacciniști. Pandemia în sine a acaparat agenda publică și a deschis ușa teoriilor conspiraționiste nu doar referitoare la pandemie în sine, ci și la soarta lumii în general (grupul Bilderberg, Davos, teoria scăderii controlate a populației). Cred că și în cazul tuturor celor care au ieșit în stradă la protestele din 2017 pandemia a acționat ca o sursă de dezbinare. Nu cred că toți cei din stradă erau de o parte sau alta, oricare ar fi ea. Cei care fuseseră uniți în lupta pentru valorile care să facă România mai bună erau acum împărțiți de un fenomen care a generat decizii globale pe care le percepeau total diferit. Și cred că pandemia a alimentat multor români sentimentul că protestele sunt inutile căci, iată, oricum suntem controlați din exterior, deci ce sens mai are să încercăm să schimbăm ceva? Din nou, material perfect pentru blazare și pentru sentimentul inutilității.
►►Incompetența – dacă s-a excelat la ceva în ultimii ani a fost cantitatea de incompetență crasă care domină clasa politică și instituțiile statului sau aparatul administrativ. Sentimentul că incompetența este unicul criteriu care te califică la o funcție politică înaltă sau la o poziție în diverste instituții care țin de administrația publică, prevalează. Devoalarea dimenisunii uriașe de impostură etică, academică, care domină clasa politică (vezi toți plagiatorii dovediți care ocupă sau au ocupat funcții publice precum și mecanismele facbricilor de diplome și de doctori) i-au făcut probabil pe oameni să considere că lupta pentru o primenire și eficientizare a instituțiilor care ar trebui să lucreze pentru cetățean, e pierdută. Și atunci fiecare s-a întors la ideea că mai bine să lupte pentru el, să se descurce.
►►Manipularea media – Nu știu dacă de la „golaniadă” încoace (golani i-a numit Iliescu pe cei care militau în 1990 pentru democrație, dar au fost bătuți de minerii chemați de același Iliescu) a mai fost vreo mișcare civică atât de mitraliată de televiziunile penalilor și păpușile lor ascultătoare. Protestele din 2017 l-au readus în atenția publică pe Soros, veșnicul „destabilizator de țări și finanțator al agendei globaliste”. El a plătit pe toată lumea, chiar și câinii, deși nu există nicio dovadă în sensul ăsta. Conceptul unui hashtag (rezist) determinat să însumeze aspirațiile celor din piață și născut din creativitatea tipic românească, a devenit prilej de discreditare eficientă. Păpușile din studiourile de televiziune au reușit să transforme un hashtag într-o mișcare. Au inventat lideri, organizare, finanțări externe. Au împachetat totul în „spaime” eficiente: drogați, controlați, agenți ideologici, neomarxiști, extremiști. Au fost trimise în derizoriu și luate în bășcălie toate solicitările sau valorile pentru care se ieșise în piață. Când ieși în piață pentru valori în care crezi, valori care ar trebui să se regăsească în modul în care e condusă și administrată România și astfel să fie mai bine pentru toată lumea după care ajungi să fii ținta unei manipulări fără precedent, te cuprinde lehamitea. Și, din nou, blazarea. Când propagandiștii și manipulatorii urlă din toți bojocii că tu ești propagandistul și când vezi că asta devine agenda unei televiziuni despre care afli ulterior că e plătită de partidele de la putere, ți se acrește. Când vezi că mii de români își însușesc limbajul manipulării media, te simți nedreptățit și începi să-ți pui întrebări vis a vis de eficiența acțiunilor tale, vis a vis de rostul timpului pierdut în frig, luni de zile.
►►Strategia restaurației – Ca să nu se mai ajungă în situația din 2017 statul mafiot s-a recalibrat, s-a reorganizat. Atacurile la statul de drept au fost mult mai lente, mult mai stabile, mult mai elaborate. „Schimbările” s-au făcut din parlament cu contribuția unor cârje juridice importante, vezi curtea Constituțională,
și de dată recentă doi actori noi s-au așezat la masă: președintele Iohannis și PNL. Nu doar legile justiției au fost în prim plan, ci și alte multe domenii în care s-au propus „reforme” astfel încât atenția opiniei publice a devenit incapabilă de a urmări atâtea planuri. Restaurație în educație, în sănătate, în taxe și impozite sau în măsuri împotriva sectorului antreprenorial, plus alte teme menite să rarefieze coagularea opiniei publice cum ar fi discurul antieuropean și naționalist numai bun să alimenteze frici nefondate, toate astea au făcut ca oamenii să aibă mii de motive de protest, dar, în fapt niciunul. Pentru că atunci când atenția e provocată din atâtea părți e greu să reușeti să articulezi un protest. Asaltul asupra României, vorbesc de asaltul din interior, se arată atât de mare și de divers încât pare puțin probabil să mai unească o masă atât de mare de oameni. Pare că le-a ieșit. Dar…
Și vreau să închei cu o temă de gândire. Mai sus am încercat să enumăr câteva motive pentru care protestul pare să devină o unealtă ineficientă. Dar oare așa este cu adevărat? Sau poate noi am avut așteptări prea mari? Ne-am pus vreodată întrebarea unde am fi ajuns cu România dacă nu erau aceste proteste? Multă lume ar putea să răspundă că nu contează, că am ajuns tot acolo, dar așa o fi? Și dacă protestele alea nu au contat deloc, oare de ce s-a dezlănțuit o campanie media de manipulare atât de mare cu rostul de a le duce în derizoriu sau a le atribui un stăpân nevăzut?
Oare de ce toate comentariile trolilor induc ideea că protestul e degeaba? Oare de ce au ajuns să încerce să oprească adunările publice prin lege, pedepsind cu închisoarea, nu cu amendă contravențională tulburarea liniștii publice sau ultrajul, o inițiativă propusă de Bode și Ciucă?
Timothy Snyder în cartea lui „On Tiranny” spune un lucru esențial, și anume că e obligația ta ca cetățean să te asiguri permanent că votul tău este respectat. Suntem o democrație tânără. Și trăim cu așteparea ideală că după ce am votat ar trebui să se întâmple ceva fără ca noi să fim parte din treaba aia.
Adică, să luăm un adminstrator pe scara blocului, să nu-l verificăm niciodată și când vedem că nu mai e niciun ban în fondul de rulment să ridicăm fatalist din umeri, hei, toți sunt la fel. De zeci de ani votăm răul cel mai mic. Dar, atenție, votăm răul. Cel mai mic, dar răul.
Păi când știi că orice votezi e rău, oare nu e de datoria ta să-ți aperi votul? Să faci scandal în stradă pentru votul tău? Chiar dacă l-ai dat unui hoț, să-l determini prin presiunea protestului să nu mai fure? E mai bună o lume conformistă, fără niciun protest? Oare dacă Bode ar fi avut 15 mii de oameni în piață care să-i fi cerut demisia pentru că a plagiat, ar mai fi fost acolo? Oare e așa ușor să guvernezi și să faci potlogării dacă ai zeci de mii de oameni în Piața Victoriei?
Oare ar mai vota așa ușor legile în Parlament știind că trebuie să plece acasă printre douăzeci de mii de oameni? Cei care am ieșit în stradă în 2017, 2018 am fost condamați de mulți dintre cei care au stat în casă și care au considerat niște abureli ideologice speranțele noastre pentru justiție, stat de drept, instituții curate. Mă așteptam ca pentru „chestiuni concrete” cum ar fi scumpirile, inflația, scăderea nivelului de trai, restricțiile din pandemie, să văd alte categorii largi de populație în piață, în număr cel puțin egal. Să zicem că tema noastră de protest ere prea abstractă. Dar nici când a fost vorba de ceva concret ca neabrogarea pensiilor speciale, un afront adus tuturor pensionarilor „nespeciali” din România nu s-a ieșit. Sau cei care credeau în dictatura sanitară. În schimb propaganda media îi întreba tot pe protestatarii #rezist în mod subversiv: de ce nu ieșiți acum?
Vreau să repet acest lucru: este confortabil pentru politicieni să fie siguri că au o țară care nu mai crede în niciun instrument prin care să-și poată păzi votul. E confortabil pentru policieni să se alimenteze la foc continuu ideea că un protest nu schimbă nimic, deși sunt zeci de exemple care pot contrazice teoria. Chiar și stoparea exploatării de la Roșia Montana e un exemplu (chiar dacă nu definitiv, demersurile s-au oprit).
E mult mai simplu să-ți vezi de treabă când nu sunt proteste, când nimeni nu te trage la răspundere, când toată lumea s-a întors la ideea că România e o țară în care trebuie să te descurci singur și în care trebuie să calci peste cadavre ca să supraviețuiești.
Câștigul cel mai mare pe care îl poate avea mafia politică este ăsta: să alimenteze ideea că protestul e degeaba și că românii sunt definitiv dezbinați de manipulările media care curg continuu. Să ne facă să credem că IT-istul bine plătit din Cluj, nu are aceleași interese cu un pensionar la limita subzistenței din Oltenița. Că un profesor de liceu nu are aceleași interese cu un tânăr antreprenor. Că nu toți avem nevoie de același tip de decență în viață. Și că unii protestează doar pentru ei.
Dacă stau să mă uit în urmă nu am avut vreun mare beneficiu de pe urma protestelor la care am participat. Am stat în frig, m-am frământat, am acordat mult dintr-un timp în care puteam să tac din gură și „să-mi văd de treabă”, atitudine care e predată ca mod de viață în România, am fost în colimatorul păpușilor tv și de multe ori am comunicat mai mult despre cum cred eu că ar trebui să fie România, criticând politicienii și manevrele lor când de fapt în timpul ăsta aș fi putut să-mi promovez proiectele și să folosesc platformele mele doar ca o rampă de lansare profesională. Nu regret absolut nimic, doar zic, ca să fie clar că nu cred că beneficiile personale i-au motivat pe oameni să iasă în stradă. Asta e o enormă prostie, care însă a fost repetată îndeajuns ca unii să și-o asume, ca în lecțiile de propagandă.
Întrebarea finală este simplă: cu ce mai poți înlocui blazarea și lehamitea? Ce poți pune în loc ca să ieși din sfera de influență a acestor sentimente profund viciate? Cum e să trăiești zilnic cu ideea că țara asta nu va fi niciodată mai bună așa că nimic nu mai e de făcut decât să aștepți momentul în care o să-ți conduci copilul la aeroport că pleacă la studii sau la muncă, după care o să trăiești așteptând o bătrânețe umilitoare. Nu e nevoie să-mi răspundeți în comentarii, e o întrebare la care e mai important să ne gândim mai mult, singuri.
Am să închei, de data aste pe bune, cu un citat care sintetizează mult din ce am încercat să elaborez mai sus:
„No totalitarians, no wars, no fears, famines or perils of any kind can really break a man’s spirit until he breaks it himself by surrendering. Tyranny has many dread powers, but not the power to rule the spirit „- Edgar Sheffield Brightman

Postare preluată de pe contul de Facebook al lui Tudor Chirilă