CU PRIVIRE LA PERICOLELE RĂZBOIULUI ȘI STAREA NAȚIUNII ROMÂNE.

În cercetările pe care le-am întreprins în ultimii ani privind reziliența națională a României în fața unor șocuri și crize, alături de echipa de cercetare pe care am creat-o la Universitatea din București am încercat să construim un instrument de investigare care surprinde aspecte mai puțin evidențiabile de sondajele de opinie și instrumentele folosite în mod normal pentru evaluarea stării națiunii și dinamicii politice.

Astfel, cu aproape 2 ani în urmă am determinat că România are o problemă majoră de reziliență societală națională în fața unei posibile agresiuni externe – să zicem, în cazul unei agresiuni ruse. La vremea respectivă, datele ne arătau că aproximativ doar o treime (1 din 3) dintre românii intervievați manifestau intenția ca ei sau membri ai familiilor lor să participe la acțiunile de apărare a țării.

Între timp, mai multe alte sondaje au coroborat această observație. Mai mult, un sondaj recent arată că un număr aproximativ egal iau în vedere strategia de exit (adica pur si simplu 1 din 3 pleaca din tara) în cazul unui asemenea conflict.

Nu este nevoie să elaborăm ce înseamnă aceste numere.

Dat fiind faptul că în acest moment propaganda și doctrina pe pilot automat care domină fără drept de apel conștiința decidenților și a publicului românesc, răspunde formulaic la aceste probleme cu ideea că „ne apără NATO”, sau că „Occidentul veghează și va avea grijă de noi” pentru că „noi suntem buni occidentali și facem frumos”, este bine să ne punem și o altă întrebare, la obiect.

Întrebarea este: Câți dintre americanii sau occidentalii care ar fi intervievați și întrebați dacă și cum vor să intervină în cazul României ar răspunde pozitiv? Să fie numărul lor mai mare decât acel socant „unul din trei” cu care românii înșiși răspund?!

Estimările și proxy-urile pe care le avem pentru această întrebare, din datele occidentale, arată că lucrurile nu stau foarte bine în ceea ce ne privește. De ce ne-am mira însa de asta în momentul în care doar 1/3 dintre români declară că ar vrea să facă ceva în apărarea țării? Ce ne face să credem că populațiile occidentale se vor mobiliza în sprijinul României mai mult decât ar face-o românii înșiși?

Dar poate că occidentalii răspund mai bine NU la argumentul apărării STATELOR NAȚIONALE în pericol, ci răspund la argumentul apărării DEMOCRAȚIEI. „Democrația este în pericol în țara cutare, prin urmare avem o datorie să o apărăm”.

Datele de mai jos ar trebui să reprezinte o trezire brutală la realitate. Panourile prezentate se citesc în felul următor: pe verticală, procentajul din generația respectivă care răspunde pozitiv la întrebarea „Este esențial să trăiesc sau să trăim într-o democrație”. Pe orizontală, grupurile de vârstă: cei născuți în anii ’30, în anii ’40, în anii ’50…

Când citim datele de mai jos, să avem în vedere că generațiile nu sunt eterne și că schimbarea structurii demografice, pe măsură ce unele generații se retrag în istorie, va schimba structura generală a intenției populației Occidentale de a se identifica și de a apăra democrația.

Ce înseamnă toate cele de mai sus?

Înseamnă că această strategie națională de a ne fura singuri căciula, și de a ne ascunde în spatele Occidentului în ideea că rezolvăm prin externalizare problemele de securitate, de identitate, de continuitate și de bună guvernare ale acestei țări, dacă predăm la cheie guvernanța și responsabilitățile istorice pentru această țară unui ipotetic frate mai mare, este o strategie falimentară.

Toate aceste crize din jur trebuie să ne atragă atenția asupra unui singur fapt: guvernarea României, siguranța României, apărarea poporului român, viitorul acestei societăți nu pot să fie rezolvate decât în această țară, de către acest stat și de către această societate.

Este adevărat că este nevoie de un parteneriat puternic internațional. Dar baza, fundamentul stă în România, în societatea românească și în modul în care aceasta știe și este capabilă să se autoguverneze. Reziliența sa instituțională, militara, socială și psihologica sunt condiția necesară oricărei alte strategii bazate pe parteneriate externe.

Iar în schema mare a lucrurilor, acesta nu înseamnă nimic atâta timp cât trendurile interne și trendurile externe pe care le-am prezentat mai sus nu sunt luate serios în calcul, și până când strategia și viziunea generală cu privire la viitorul acestei țări nu sunt reconsiderate și regândite din rădăcini, în conformitate cu realitățile curente, așa cum sunt ele și nu cum ne închipuim noi că ar trebui să fie, în lumina fabulatiilor propagandistice, ideologice si intelectuale pe pilot automat îmbrățișate cu comoditate și abandon iresponsabil.

Postare preluată de pe contul de Facebook al lui Dragoș-Paul Aligică, membru corespondent al Academiei Române