Am ieșit de la consultația cu medicul psihiatru. M-am îndreptat către farmacie. Diagnosticul oscilează de obicei între tulburare de anxietate, tulburări hipnice, iar în trecut tulburare depresivă. De această dată însă medicul psihiatru a trecut un diagnostic secundar: tulburare de personalitate borderline. Mai discutasem despre aceasta, de obicei că m-aș afla undeva la începutul spectrului, că sunt tendințe, că e o structurare sau o organizare de acest tip a personalității, dar nu și despre un diagnostic oficial. A fost un șoc. Am fost surprinsă. A fost dureros. Mi-a fost rușine să intru în farmacie și am ales una care nu e în zona unde locuiesc.

Am fost întrebată de un alt psihiatru, cu care am lucrat în ultimii doi ani, de ce m-a afectat atât de tare, e doar un diagnostic, nu o stigmă și având deja toate lecturile din spate, aș fi putut răspunde simplu: Nu asta face o borderline? Exagerează, încearcă să manipuleze, se victimizează etc.

Un diagnostic îți poate redefini identitatea. Cea pe care ai muncit ani întregi să o construiești, ai mers în terapie, ai făcut formare în terapie, ani la rând ai provocat atât terapeutul, cât și psihiatrul să îți spună ce se întâmplă cu tine, să îți pună un diagnostic. După ce ai considerat că ai învățat tot ce se putea, ți-ai acceptat toate umbrele și ai făcut pace cu ideea că ești undeva pe la începutul spectrului, că ai o structură de personalitate și o organizare de tip borderline, apare o rețetă scrisă, în care scrie clar că e TULBURARE de personalitate borderline, adică în toată gloria sa.

Ironia face că pentru o tulburare de personalitate care are în centru identitatea, tocmai diagnosticul, cu o foarte puternică încărcătură emoțională, o poate pune la îndoială. Diagnosticul de pe rețetă m-a determinat să revin la tot ce știam despre mine. Aveam o corespondență de peste trei sute de pagini cu terapeutul cu care am lucrat mai mulți ani și am recitit, prin altă lentilă, fiecare email, fiecare răspuns. Surpriza a fost că diagnosticul a venit după mai mulți ani de când am încheiat terapia și după doi ani de când nu am mai lucrat cu psihiatrul care a emis rețeta.

Diagnosticul a venit și într-un moment de incertitudine profesională. Asta înseamnă că nu pot și nu voi putea menține niciodată un loc de muncă? Să mai stau? Apoi ca o avalanșă au venit și alte întrebări. Cineva vrea o relație sexuală de mult timp cu mine. Dacă tot sunt borderline, oare să mă arunc în asta? Oare să merg în miez de noapte într-o crâșmă și să beau? Un prieten medic mi-a dat o rețetă pentru un medicament betablocant. Oare să încerc, deși știu că am ceva probleme cu aritmiile?. Nu asta ar face o borderline? Eu nu sunt așa, i-am scris medicului psihiatru.

În 22.09.2022 îi scriam terapeutului: ,,Nu am fost deloc bine ieri și nu înțeleg ce funcționează și ce nu, de ce în unele zile ajung acasă lipsită de energie și azi de exemplu am venit, nu am dormit deloc, am ajuns acasă, m-am apucat imediat de muncă. Zilele trecute am simțit că sunt pe punctul de a intra din nou într-o stare de prăbușire și parcă psihicul și corpul meu își doreau să se prăbușească. Mă gândeam că sunt de două luni în echilibru şi mă bucuram, dar în același timp simțeam că vreau să intru într-o stare de ,,nu vreau să aud și să aud nimic,, (…) M-am gândit la ce ai spus că atunci când îți spune cineva că ești nebun, să răspunzi că da, sunt. Mă gândeam că odată aș vrea să îi spun cuiva că da, nu sunt întotdeauna în echilibru, că am un diagnostic psihiatric și iau tratament, iar apoi să am o discuție sinceră despre asta. Apoi mă gândeam că nici nu știu ce aș putea spune, ce am? ADD (ADHD)? Sunt bipolară? PTSD? Borderline? Uneori este util un diagnostic, e mai ușor să accepți ceea ce se întâmplă cu tine.,,

Acum, după aproape patru de ani de căutări și zbucium, când încerc să exist pur și simplu, când am o idee mai clară despre ceea ce sunt, fără să încap neapărat într-o cutiuță sau să am o etichetă, când am reușit să spun, da, sunt nebună, adică diferită, altfel, și am întâlnit și oameni care au înțeles și au acceptat acest mod de al fi al meu, când nu mai am nevoie de nicio validare din exterior și am început să mă bucur de gustul dulce al mediocrității și al ,,a fi nimeni,,, a spune cu detașare ,,nu știu/nu mă interesează/nu am mai citit nicio carte în ultima vreme/nu mai țin minte nimic din ce am citit,, am primit un diagnostic și m-a bulversat. Ce fac cu el? Ce spune asta despre mine?

Există o bibliografie destul de bogată despre ce înseamnă Tulburarea de personalitate borderline, nu vreau să insist pe asta, dar în România cred că cea mai cunoscută este cartea Te urăsc – nu mă părăsi (Jerold J. Kreisman). După ce citești primele capitole (pe parcurs pare că se temperează) nu poți să nu consideri borderline o stigmă, o sentință și să privești ca un simplu diagnostic. Deși aparent încercarea cărții este de a normaliza această afecțiune (!?), felul în care prezintă concepțiile anterioare este foarte brutal. Este o carte comercială, scrisă ca să vândă, cum se poate vedea chiar din titlu. Este imposibil să nu rămână impregnate în minte, chiar dacă intenția declarată a volumului este de a le demonta: ,,Pe de altă parte, întrebați despre această boală un clinician cu experiență în domeniul sănătății mintale și veți obține un răspuns foarte diferit. Va ofta adânc și va exclama că dintre toți pacienții cu boli psihiatrice, cei borderline sunt cei mai dificili, cei mai înfricoșători și cei mai de evitat, mai mult decât schizofrenicii, mai mult decât alcoolicii, mai mult decât orice alt pacient. Timp de peste un deceniu, TPB a fost un fel de ,,lumea a treia,, a bolilor mentale, obscură, vastă și vag amenințătoare.,, (p. 5)

Ceea ce sperie cel mai mult la această boală este rata mare de sinucidere: ,,Până la 70% dintre pacienții cu TPB încearcă să se sinucidă, iar rata suicidului reușit se apropie de 10%, de aproape o mie de ori mai mare decât rata înregistrată în rândul populației generale. ,, (p. 60)

Un articol din Snoop a arătat că un număr mic de pacienți au primit diagnosticul de tulburare de personalitate borderline în ultimii ani, numai 10 în 2023 și 4 în 2024. Curiozitatea mea este câți pacienți au primit diagnostic pentru celelalte tulburări de personalitate: antisocială, narcisică, schizotipală etc.?

Drumurile imaginare și reale către Spitalul de Psihiatrie Obregia

În emailurile mele revăd acum de mai multe ori dorința de a-mi lua rucsacul și a merge la Obregia. Consideram că am nevoie de un diagnostic, nu că voi primi unul acolo, și că este necesară ,,o scuză,,. Instabilitatea afectivă, capacitatea extraordinară de a disimula, efortul constant de mă prezenta ca funcțională, profesionistă și veselă, m-a determinat să mă îndoiesc de propria suferință: ,,Îmi dau seama acum cât de mult m-a ajutat că nu ai încurajat deloc să mă etichetez cu o anumită afecțiune. Știu că am probleme de memorie, de identificare a fețelor persoanelor, de percepție, de relaționare, că sunt obosită, epuizată, două nopți la rând săptămâna trecută am început să-mi fac bagajul și am zis că eu merg la Obregia, de parcă acolo ar fi tărâmul făgăduinței pentru o viață mai bună, dar pentru că nu știu exact ce etichetă să îmi pun, ce scuză medicală să îmi aduc, mă încurajez să fiu funcțională, mă oblig să socializez, să mă expun chiar făcând parte dintr-un departament de comunicare, responsabilă fiind de relațiile cu comunitatea :)). (….) Seara mi-am zis că eu nu mai pot, fac un duș, îmi pun câteva haine în rucsac și eu mă duc la Obregia. Chiar înainte să merg la baie, am primit câteva emailuri și mi-am revenit, iar a doua zi, pentru că pregăteam un eveniment, am stat toată ziua la telefon, am comunicat cu toată lumea, am trimis emailuri, a fost foarte bine. (30.06.2021)

În 2022 după o situație conflictuală la muncă, am plecat cu gândul că voi ajunge la Obregia să primesc un concediu medical. Prezența la camera de gardă de la Spitalul Obregia nu este întotdeauna o experiență plăcută, a scris și Adi Șchiop în Vice, medicii sunt pregătiți să te ,,înhațe,, doar pentru că ești mai ,,ciudățică,,. Și pentru că nu te poți abține din plâns. Dar știam că nu trebuie sub nicio formă să spui că vrei să îți faci rău. Nici nu voiam. Poate doar foarte subtil, dându-mi demisia, bând alcool, mâncând prea multă ciocolată. Când plecam de acolo, pe la jumătatea drumului spre poartă, mi-am dorit să mă întorc. Aveam ocazia să văd cum e într-un spital de psihiatrie. Puteam să mă tratez, să iau concediu medical și să aflu cum e spitalul, ce este adevărat și ce este mit, cum arată centrul de terapie ocupațională. Aveam însă un tratament, iar doamna m-a ,,amenințat,, cu Cipralex, așa că am renunțat.

La scurt timp după aceea, m-am gândit că dacă un doctor specialist și câțiva medici rezidenți (probabil) îți spun că ești nebun și vor să te internezi, mergi unde nebunia este la ea acasă și investighezi, având însă libertatea de a alege eu specialistul. Am ajuns la medicul B., care mi-a plăcut datorită amestecului de empatie, blândețe, autoritate, umor, în fața căruia nu prea poți să disimulezi, că te citește imediat și nici nu poți să-l impresionezi cu lecturi, cunoștințe, studii, astfel încât să uite să-ți reamintească unde ești și că poate nu ai venit unde trebuie. Domnul B. află ce simți și cum ești doar privindu-te. Știe că nu e suficient să încerci să îl convingi că orice absolvent de filosofie se gândește la moarte și sinucidere, că intră în ,,fișa postului,, unui filosof să cerceteze, să scrie cărți despre asta și că filosofia este pregătire pentru moarte. Dar nu m-a ,,înhățat,, nici de această dată. Gașca de medici rezidenți m-a speriat inițial. Îmi făcusem și un plan de fugă, în cazul în care erau tot acolo când venea rândul meu.

Internarea voluntară la Obregia

În 2025 la sugestia domnului doctor B. m-am internat, din nou după un conflict la muncă, de această dată mult mai serios. Cu o noapte înainte de internare, am muncit până dimineața pentru a ajuta un șef. Dimineața, fără să fi dormit deloc, am luat un Uber şi am mers întâi să returnez la birou un obiect luat din greșeală, iar apoi am continuat cu aceeași mașină spre spital, unde am reușit să întârzii la internare. Am continuat să lucrez (din spital) și în zilele următoare, la un raport destul de complex, pentru locul de muncă din cauza căruia mă internasem, deși nedormită, agitată și într-o stare de hipervigilență maximă, mă speriam de fiecare dată când intrau doamnele asistente în rezervă. Am acceptat internarea pentru că îmi doream o evadare, pentru că mereu când îmi pregăteam rucsacul mă gândeam că la Obregia aș putea găsi claritate, că o izolare îmi va face bine. Domnul B. mi-a zis că vrea să mă internez nu ca să mă izolez, ci din contra, ca să comunic mai mult. Nu prea îmi dădeam seama cum se va întâmpla asta acolo, dar l-am crezut pe cuvânt, pentru că în sinea mea îmi doream să întâlnesc oameni ca mine, așa cum exprimam într-un email în 2020: ,,Ce e mai important? Să comunicăm mai mult, să ne expunem, să găsim persoane, grupuri care să ne determine să uităm cu ce ne confruntăm? Chiar ajută să găsim liniștea în interiorul nostru, să fim atenți constant la noi înșine, la ce simțim, ce se întâmplă cu noi, să medităm, să ne zgândărim traumele sau mai important e să întâlnim cât mai mulți oameni, cât mai diverși, deși pandemia tocmai acest lucru a făcut aproape imposibil?. În urmă cu câteva luni când am început să iau tratamentul, am simțit foarte mare nevoia de un grup de suport, dar nu cele de la formare, nu în scop profesional, nu din curiozitate, ci doar ca o persoană care ar vrea sa vorbească despre problemele cu care se confruntă și să se împrietenească cu persoane care se află în dificultate. (5.09.2020)

Internarea voluntară la Obregia este mult mai simplă decât este descris uneori în articolele din presă. Nu mi-a verificat nimeni bagajul, am putut să iau orice aveam nevoie, inclusiv laptop, telefon, cărți. Și am avut norocul să stau singură în rezervă. Problemele mele cu zgomotele le-am avut și acolo, pentru că în unele rezerve pacienții ascultau muzică. Pentru mine muzica în birou, acasă, când vine de la vecini, reprezintă o tortură, este un trigger extrem de puternic și uneori mi-am dorit să mor, pentru că simțeam că oriunde aș merge, orice aș face, nu voi scăpa de această problemă. Nici măcar la Obregia. Conflictul interior a fost imens. Știam că pacienții aflați în criză au nevoie de ceva să-i liniștească, în special țigările, de aceea sunt lăsați să fumeze în baie. Mi-a fost teamă să îi rog să reducă volumul, dar am îndrăznit în cele din urmă și, spre suprinderea mea, au înțeles. În anii anteriori încercasem într-un email să-i explic terapeutului această probleme cu zgomotele: ,,Înainte să mă mut îmi era deja frică de zgomote. Acum s-a mai adăugat și teama că aici s-ar putea să fie la fel. Frica pe care o simt în corp, picioarele care se moleșesc la fiecare zgomot sunt cel mai greu de suportat. Devin din ce în ce mai irațională. Când sunt în oraș mă gândesc dacă vor fi zgomote când ajung acasă sau vreau să ajung mai repede acasă ca să mă conving că e liniște și pot să mă relaxez. Aproape că stăteam lipită de perete să fiu atentă dacă se aude ceva. Când duminică au dat atât de tare muzica toate temerile mele se adeverise și clacasem. E cu atât mai frustrant cu cât nu mă deranjează zgomotele de afară sau doar ma enervează, mă supără, dar vocile vecinilor, poate chiar și destul de vag uneori, îmi provoacă frică, îmi dau lacrimile imediat și nu mai pot să ma controlez. Încerc să mă conving că sunt doar zgomote, că vin și trec, că nu se aud întotdeauna, că noaptea nu se aud și pot să dorm. (…) Am citit în Supernormal că pentru unele persoane propria casă e locul cel mai nesigur și că orice zgomot e perceput ca un pericol. E atât de absurd pentru că pentru mine casa ar trebui să fie un refugiu, singurul loc în care mă simt în siguranță, de aceea orice zgomot, mai ales dacă vine de la vecini îl percep ca o invazie, ca un asediu.,, (19.08.2020)

Să vrei să mai rămâi la Obregia

Am stat cinci zile la Obregia, iar în weekend am avut permisiunea să plec acasă, să văd cum va fi. Îmi cumpărasem online un obiectiv pentru aparatul meu de fotografiat și abia așteptam să îl testez. Am făcut fotografii în Parcul Tineretului. M-am întors la Obregia cu un rucsac plin, inclusiv cu placa de întins părul, pregătită să mai stau măcar o săptămână. Am mai rămas doar două zile și mi-a părut un pic rău, dar eram încă prinsă în drama de la muncă și în căutarea unui alt job. Am prins un sfârșit de iarnă frumos, când deja apăreau ghioceii, iar apusurile erau superbe. Era o altă gașcă de medici rezidenți, dar foarte simpatici. Cu o singură excepție. Cred că fiecare dintre noi are o idee despre cum ne-am sinucide dacă am vreo să o facem. Când treci prin mai multe suferințe, unii dintre noi adoptăm și un umor negru. Glumim despre moarte, sinucidere, facem miștouri. Nu știu dacă este un lucru bun să faci aceasta când ești internat. O doamnă medic rezident s-a agățat de această idee și mi-a fost teamă în primele zile că nu o să mai plec de acolo. M-am întrebat dacă, totuși, nu sunt bine și nu-mi dau seama, dacă sunt într-o stare psihotică și nimic din ce cred și văd nu este real. Nu știu dacă pacienții care chiar au un episod psihotic își pun astfel de întrebări.

Psihiatria reală, artistică și comunitară

După experiența mea în acest spital, aș zice că e o alternativă bună la munca într-o instituție culturală de stat. Îmi amintesc aici de un articol despre angajații de la MNAR, publicat pe Scena9, de discuțiile despre sedative avute cu colegii mei, dar și de un răspuns al terapeutului despre unul din locurile mele de muncă: ,,Așa ca o mică reformulare, pare ca într-adevăr este un mediu interesant și în care nu ai timp să te plictisești, cred că asta este ceva care te stimulează într-un anumit fel, în comparație cu un job de birou. Am râs un pic când i-ai descris pe colegi, mai ales că asemănând jobul cu o secție de spital (chiar mi-am închipuit) ai mai și zis la un moment dat că „șefa de secție” face ceva pe acolo și mi s-a părut că se potrivește. Putem să glumim un pic și să spunem că s-a înființat o secție de psihiatrie artistică, dacă tot există psihiatrie comunitară, de ce să nu existe și artistică?. Mi-a plăcut că deși suntem toți iraționali tot nu este un motiv suficient să nu iubim și să nu facem toate lucrurile alea frumoase, mi s-a părut duios! O să țin minte! (11.10.2021)

Din nou în situație limită

Diferența este că într-un spital de psihiatrie oamenii sunt mai autentici, mai reali, sunt ei și suferința lor. Și uneori nu este un lucru rău să schimbi psihiatria artistică cu psihiatria adevărată. Câteva luni mai târziu am fost iar într-o situație limită. Toate concepțiile mele despre muncă, despre ce este important în viață, s-au clătinat după o noapte petrecută în oraș, când la întoarcere nu am mai putut să dorm deloc. Corpul meu refuza cu totul să doarmă și chiar să se apropie de pat. Eram cuprinsă de o stare puternică de panică de fiecare dată când încercam să dorm. Aveam spasme, coșmaruri, aritmii, palpitații și atacuri de panică. De șase ani aveam probleme cu insomniile, coșmarurile, de această dată era însă diferit. Luam deja șapte pastile, de trei feluri, credeam că nimic nu mă va mai putea ajuta, deși corpul era extrem de obosit, ochii se închideau, mintea se răzvrătea și refuza să se relaxeze, să adoarmă. Până acum am încercat orice, antidepresive de toate tipurile, stimulente, anxiolitice, antiepileptice, antipsihotice etc.. M-am gândit din nou la Obregia ca la un colac de salvare, medicul era însă plecat din oraș, iar frica de ,,doamna cu Cipralex,, de la camera de gardă a fost mai mare. M-am gândit să plec la Sanatoriul de Nevroze de la Predeal, dar am renunțat în ultima clipă, tot din cauza fricii de a nu fi obligată să iau un tratament despre care nu am discutat înainte. Ultima dată când mi-am dorit să mă internez și să renunț la tot ce realizasem din punct de vedere profesional, niște borne maxime la care aspirasem mult timp, în urma unor probleme de sănătate, a fost în urmă cu câteva luni. În momentele mele de criză mă agățam de această speranță, că poate măcar de această dată responsabilitatea stării mele de bine ar putea-o lua altcineva, obișnuită fiind mereu să am grijă de mine singură, fără să mai știe altcineva despre luptele mele cu suferința psihiatrică.

Bibliotecă la Obregia

Când m-am internat la Obregia am luat cu mine cartea Marshei Linehan, Cum să-ți gestionezi emoțiile copleșitoare și să-ți recapeți autocontrolul. Ghidul practic de terapie comportamentală dialectică. Trăsăturile personalității borderline, în special impulsivitatea, instabilitatea afectivă, dependența de dulciuri și relațiile interpersonale au fost mereu în atenția mea, le-am conștientizat, am lucrat pe ele, dar nu consideram că se potrivesc unui diagnostic complet, oficial, scris. Cartea am dăruit-o unei paciente, care s-a bucurat nespus. (Domnul doctor M., dacă citiți acest articol și vă amintiți discuția, eu tot mai vreau să facem o bibliotecă în cadrul Spitalului Obregia. Cred că pacienții au nevoie de cărți).

Psihiatrii și Obregia nu sunt bau-bau, experiențele traumatizante sunt mai degrabă excepții, dacă ajungem acolo la începuturile suferinței noastre. De la o consultație cu medicul psihiatru, inclusiv în mediul privat, nu pleci doar cu o rețetă, nu-ți amplifică suferința. De cele mai multe ori pleci cu experiențe împărtășite, cu recomandări de cărți, filme, călătorii sau muzică rock. Găsirea unui psihiatru și a unui tratament potrivit nu este întotdeauna lină, pastilele pot avea reacții adverse și uneori alegi răul cel mai mic, să nu dormi deloc sau să te obișnuiești cu jumătate de oră de amețeli din cauza tratamentului și să adormi după aceea.

Muncă și identitate

Un lucru pe care oamenii fără experiență directă cu suferința psihică îl înțeleg greu este câtă energie consumă simpla funcționare. Munca nu înseamnă doar sarcinile din fișa postului. Înseamnă zgomot, interacțiuni sociale, conflicte, adaptare permanentă, gestionarea propriilor emoții și a emoțiilor celorlalți. Înseamnă să te trezești dimineața după o noapte în care aproape că nu ai dormit și să te comporți ca și cum ai fi dormit. Să participi la ședințe când ai vrea să te ascunzi. Să răspunzi calm când corpul tău este deja în alertă. De cele mai multe ori nu munca este dificilă, ci efortul necesar pentru a părea funcțională.

În Te iubesc nu mă părăsi mai scrie că persoana borderline poate fi creativă și devotată, că poate avea un farmec și o carismă aparte, dar funcționează bine într-un mediu bine definit și structurat, unde așteptările sunt clar specificate. Exact aceste aspecte le punctam într-un email trimis terapeutului: ,,Știu și că am fost foarte rezistentă terapiei în ultima perioadă. Pot să accept că mintea mea este mereu agitată, rebelă, curioasă, interesată, smucită, vulcanică, chiar și atunci când sunt obosită și epuizată, dar tocmai de aceea îi este greu să înțeleagă filosofia acceptării. Nu mi-a plăcut niciodată filosofia stoică, mi-au plăcut mai degrabă lucrurile radicale, nonconformiste, dar în același timp știu că am nevoie de mai mult echilibru, liniște și structură acum.,, (25.11.19)

Cele mai mari dificultăți le întâmpin la muncă, poate pentru că mă refugiam acolo, consideram că mă reprezintă, că nu știu cine sunt fără muncă. Pentru multe persoane cu dificultăți psihice, provocarea nu este să obțină un loc de muncă, ci să îl păstreze. Nu competența profesională este problema principală, ci efortul continuu de adaptare la mediul de lucru, la relațiile interpersonale și la propriile reacții emoționale. Între timp am făcut multe compromisuri, dar comportamentele oamenilor au rămas tot de neînțeles. Munca a însemnat entuziasm, provocare, vitalitate, pasiune. Și tocmai de aceea aveam câte două locuri de muncă în paralel. Problema a apărut când cultura a încetat să mai fie refugiu și a devenit muncă. Cu conflicte, ierarhii, compromisuri, zgomote, temperaturi imposibil de suportat și adaptări permanente. Și incertitudinea. Fascinația pentru o activitate, pentru un domeniu nu a mai fost suficientă: ,,A trebuit să plec. Am niște valori, nu multe și nu absurde, la care țin foarte mult, în special cele legate de onestitate și respect reciproc. Dacă nu le-aș avea pe acestea, dacă nu aș avea credința că exista undeva un loc pentru mine, atunci s-ar dărâma și bruma de echilibru, pentru că eu nu cred că o viață anostă, în care te duci și îți suporți șeful sau colegii, doar pentru că ai nevoie de bani, sau încercând să te minți, punând un ambalaj frumos și spunându-ți că e o ocazie de creștere sau de învățare, merită trăită. Simt că mă duc pe o pantă destul de periculoasă, pe cea a depresiei, azi m-am ridicat extrem de greu din pat și, deși n-am făcut mare lucru, doar m-am plimbat puțin, seara eram frântă. Încerc să nu alunec pe ea.,,

Dificultatea de a menține un loc de muncă este printre cele mai provocări. Munca nu a fost niciodată doar o sursă de venit. A fost primul meu refugiu. A început în liceu, când cititul, învățatul, mersul la bibliotecă ofereau o cale de ieșire din realitate. A continuat la facultate, în bibliotecile din străinătate deschise toată noaptea, în birourile unde rămâneam până dimineața. În instituțiile culturale unde am lucrat, îmi plăcea să rămân după plecarea colegilor, până noaptea târziu. În liniștea aceea simțeam că lucrurile au sens.

Dacă sunt cu adevărat borderline și ar trebui să identific ce îmi creează cele mai multe probleme, acestea sunt nesiguranța, lipsa de adaptabilitate la muncă și ruminația excesivă, zilnică, obositoare despre a-mi da demisia, deși îmi place enorm ce fac. Am mai multe facultăți (pe unele le-am terminat, la altele am renunțat, inclusiv la formările în psihoterapie), doctorat și un loc de muncă într-o instituție culturală importantă. O experiență profesională solidă și apreciere din partea colegilor pentru ce știu și pot să fac, cu toată perplexitatea în fața deciziilor și situațiilor bizare pe care le generez. Cu toate acestea, în cele mai dificile momente ale vieții mele, locul la care mă gândeam era un spital de psihiatrie. Caut funcționalitate tocmai în extrema ei, acolo unde oamenii ajung când nu mai sunt funcționali. Ceea ce caut, de fapt, este un loc unde zgomotul lumii se reduce, unde sistemul nervos nu mai este nevoit să se adapteze, să lupte continuu și să încerce să înțeleagă comportamentul oamenilor.

Un diagnostic și o internare, piedică în a schimba locurile de muncă frecvent

Locurile de muncă, cel puțin în domeniile cultural și educațional, cele mai frumoase sunt în instituțiile publice, unde trebuie să prezinți o adeverință că ești clinic sănătos și că nu ești în evidență cu boli cronice, neuropsihice. Deși ești în remisie poate de ani buni sau gestionezi foarte bine, astfel încât să nu îți influențeze munca foarte mult, poate chiar ești mai performant, încercând să ascunzi afecțiunea, diagnosticul rămâne, în special după o internare. Nu știu dacă vreo instituție ,,riscă,, să angajeze pe cineva care are mențiunea 321 pe adeverința medicală.

Primul terapeut cu care am lucrat vorbea despre o parte a mea ,,năbădăioasă,, și una ,,înțeleaptă,,, iar o bună parte a terapiei a însemnat încercarea de a le integra. Într-un email scriam: ,,Am remarcat ceva zilele trecute. Îți mai amintești care erau discursurile, ,,problemele,, mele în urmă cu doi ani în terapie? Eram obsedată aproape de ,,integrare,, de a fi un întreg. Nu m-am mai gândit deloc la asta.,,. Nici acum nu mai este important. Terapia a ajutat foarte mult. Am avut cel mai bun și mai potrivit terapeut, un ,,părinte bun,, deși avem aceeași vârstă, de la care am învățat, dincolo de toate teoriile, discuțiile, interpretările, susținerea în momente de criză, ce înseamnă liniștea, calmul și răbdarea, normalitatea, autenticitatea, prin felul său de a fi. I-am trimis acest articol și l-am întrebat ce părere are și mi-a răspuns: ,,Sunt două lucruri, așa la prima mână, la care m-am gândit. Eu am mai zis, în tot felul de contexte profesionale, că tulburările de personalitate sunt ca Moș Crăciun, noi ne prefacem că el există și ne facem cadouri, dar noi știm că de fapt nu există. Așa și cu tulburările de personalitate. Al doilea este că noi presupunem că toată lumea se simte în siguranță în lume, că pentru fiecare om lumea se vede la fel, așa că apoi începem să diagnosticăm oamenii care nu au aceeași reprezentare a lumii.,,